La Sulina nu “mergi”. La Sulina esti “dus”. Un fluviu mare, leneș, murdar și indiferent îți dăruiește Sulina. Inițial regreți ca ai ales “vaporul personal”, care face în jur de 5-6 ore, în defavoarea șalupei rapide. Abia după ce ajungi să cunoști puțin Sulina realizezi ca ai nevoie de acea “introducere”. E un sacrilegiu să intri în Sulina având încă în haine praful drumului, având în corp ritmul uscatului. Cele 6 ore de drum pe apa au rolul unui ritual inițiatic, a unei purificări, a unei familiarizări a corpului tău, a spiritului tău, cu Ea, a unei pregătiri pentru Ea. Când trupul tău se leagănă în ritmul Dunării, când parul tău este zburlit de briza ei, când tu, pe dinafară și pe dinăuntru mirosi a apa călduța, a verde și a pește – ești pregătit.

Pe chei, sosirea fiecărui vapor este un eveniment. Lumea se aduna, așteptând vești, pachete, oameni. Copiii aleagă veseli, cu câte un cățel încurcându-li-se printre picioare, apoi, cu tot cu cățel, se aruncă în apă, țipând, râzând. Oamenii încarcă sau descărcă bagaje, își strigă cunoscuții, sau pur și simplu stau gura-cască în forfota portului.

“Centrul” se întinde de-a lungul cheiului. O uliță principală paralelă cu Dunărea, în fața cheiului magazinele, bisericile, poșta, clădirile autoritaților administrative și navale. În spatele lui, orașul. Străzile nu au nume, sunt numerotate, nu au asfalt, sunt nisipoase. Daca închizi ochii cât treci de prima stradă și faci abstracție de cele doua blocuri gri, comuniste, poți afirma că Sulina e absolut încântătoare. Rămășițe ale vremurilor când Sulina era centrul Comisiei Europene a Dunării se vad peste tot. Palatul Comisiei Europene, clădirile administrative – amintind de centrul vechi al Bucureștiului sau al Sibiului. Farul vechi – primul din cele trei - este acum în centrul orașului – Muzeu. Al doilea far, este pe canalul Sulina, către mare. O ruină, pustiu, singur, părăsit la malul apei. Farul cel nou e bază militară – off limits. Se spune ca Sulina ar fi în vârstă de vreo 2700 de ani. Daca vezi străduțele înguste, gardurile din stuf, căsuțele din chirpici, acoperite cu trestie, nu îți e foarte greu sa crezi vârsta asta neverosimila. Căsuțele sunt de un alb strălucitor sau de un albastru intens, dureros. Nu exista casa a cărei curte sa nu fie inundată cu viță de vie, nu exista gard deasupra căruia sa nu se ițească o floarea soarelui curioasa sa vadă ce se întâmplă în strada.

Pe Strada nr. IV, daca o iei la stânga, și tot înainte, drumul te duce direct la plaja. Treci pe drumul nisipos, pe străduțe înguste, unde în fața casei sunt “parcate” bărcile, ieși din oraș. Imaginează-ti un câmp întins, iarbă măruntă, uscată, arsă, prăfuită, câțiva ciulini. Nici un pom, nici o floare. În mijlocul câmpului, un drum nisipos. Simți orașul îndepărtându-se de tine, te simți pierdut în pustietatea câmpului. La marginea drumului, un grad și o poarta mare, apar de nicăieri. În spatele lor, cimitirul. Mai bine zis: cimitirele. Intrii în curtea mare, plină cu iarbă arsă. În față, alte porți. Una dintre ele cu Steaua lui David, adăpostește cimitirul evreiesc. Lipit de el, o altă poartă, cu semiluna și steaua turcească. Lângă el, cimitirul ortodox. În mijlocul curții, o capela mică, în aceleași culori “sulinene” alb strălucitor și albastru intens. În stânga capelei, cimitirul ortodox de rit vechi. În spatele capelei, cimitirul maritim. Evident, ca oricare alt turist, pornești în căutarea mormântului prințesei Ecaterina. Îl găsești. Lângă el, mormântul unui ofițer grec. În spatele lui, mormântul unui oarecare Ion. Cimitirul maritim iți dezvăluie și legenda ofițerului de marina îndrăgostit de dansatoarea negresa, din cabaretele Sulinei din vremurile ei cosmopolite, din vremurile când Sulina era mai mult port și mai puțin oraș. Mormintele nu le găsești, e doar o frumoasă legendă. E un fragment din imaginația lui Jean Bart. Oricum, să le cauți e mult mai interesant. Căutând, treci pe lângă mormintele marinarilor, de toate națiile, evocând vremuri trecute de aventuri, calatorii. “To John Smith – erected by his shipmates”; “Jones Brian – Late Master of the bric”. Multe din pietrele de mormânt nu ascund trupuri sub ele, sunt pietre ridicate în memoria înecaților. Găsești totuși, un fragment de legenda, mormintele alăturate ale altor doi îndrăgostiți, ofițerul englez venit ca delegat la CED și al logodnicei sale, care a venit sa-i fie alături. Când a ajuns în port, ea a căzut de pe vapor și s-a înecat. El, de durere, s-a sinucis, tot aruncându-se în Dunăre. Acum sunt îngropați, alături pentru totdeauna, în cimitir la Sulina. Un cimitir viu. Un cimitir cosmopolit. Nu e foarte greu sa îți imaginezi toți acei oameni, trăind împreuna, discutând, petrecând împreuna, indiferent de religie, ocupație, vârsta. Îmi place sa cred ca noaptea, când sunt singuri, chiar asta fac. Un cimitir al oamenilor care au trăit și au știut să trăiască. Nu pleci trist, nu pleci împovărat. Din cimitirul de la Sulina pleci mai bogat, mai deschis, mai dornic de viața.

Orașul te așteaptă, în înserare, înviorându-se în răcoare. Un câine latră leneș, în timp ce străbați străduțele spre centru. Pe chei, forfotă. Lumea în Sulina se plimbă – nu merge undeva, nu vine de undeva, cu gânduri, cu treburi. Pur și simplu, se plimbă pe chei, pe sub sălcii. Bărci, bărcuțe, vaporașe, de diferite dimensiuni și culori sunt amarate, dansează vesel lângă chei. Dacă stai, în amurg, așezat pe chei, cu picioarele aproape ajungând la apa te miri, oarecum, că lângă tine nu e așezat un negru gras, cântând la muzicuță, că pe apă nu trec vapoarele mari, cu zbaturi ca pe Mississippi, ca gospodinele care trec cu coșuri cu legume nu-l striga pe Tom sau pe Huck.

Sulina este o doamna adevărată. O doamnă care a știut să îmbătrânească frumos, elegant. O doamnă care nu își ascunde vârsta cu stridente și artificii. Te primește curtenitoare și este o gazdă amabilă, nobilă. Am să mă întorc la Sulina. I-am promis.