- Eram copil, ieșeam la poartă cu felia de pîine neagră în mînă. O felie uriașă mi se părea mie pe-atunci, unsă cu un strat gros de marmeladă. Ah, unde e marmelada de altădată? Uneori îmi dădea mama și cîte un boț de mămăligă, atunci îmi spunea să nu ies la poartă, îi era rușine să mă vadă lumea mîncînd mămăligă. Dar eu tot ieșeam, că treceau pe stradă țiganii ăia mici, cu mucii șnur – iartă-mă, Bicuță, nu fac aluzii – și eu îi chemam la mine în curte să ne jucăm, așa se întîmplă cînd n-ai frați, vrei să-ți împărtășești bucuria cu alții străini, indiferent de culoarea sau educația lor.
- Nu mă supăr, domnu’ Săndel, că doar ne știm de atîția ani. Mi-aduc și eu aminte de curtea aia, avea un nuc mare, și în față un cais, da’ niciodată n-am apucat să fur vreo caisă din el, mi-o luau alții înainte, cînd mă hotăram eu, deja era cules.
- Așa…și cum spuneam…eu tot ieșeam cu mămăliga la poartă, pînă au început copiii să-mi zică „mămăligarul”, pe urmă mi-a fost rușine și n-am mai ieșit.
- Și ce să înțelegem din toată chestia asta, întrebă poetul? Ai nostalgia copilăriei? Toți o avem, Creangă a și scris despre asta, și Chiriță cu cireșarii lui și Teodoreanu cu Medelenii… nu prea mai ai subiecte azi. Ce să-și amintească copiii, că stau cu cheia de gît?
- Ziceam și eu așa… cred că de la votcă mi se trage, Bicuță, sper că n-ai adăpat-o.
- Să-mi saie ochii, domnu’ Săndel dacă am pus eu apă minerală în votcă. Că e scumpă și aia, nu-mi permit. Poate de la spălat, cînd întorc paharul să mai rămînă vreun strop, că la mine ați văzut ce curat e. Nici coadă de șoarece nu mai există de cînd cu mîța asta de-o aduseși matale anu’ trecut. Da’ văzui io bine, v-ați luat tablou? Sau e doar rama? (Săndel pusese pe masă un obiect dreptunghiular învelit într-un ziar din care se ivea un capăt de ramă).
- Mi-am luat, dar nu din bîlci, de-alea cu lacuri și bărcuțe. Am trecut pe la expoziția asta de alături (vis-a vis era o sală de expoziție) și ce mi-am zis „Săndele, decît să vie finii la tine cu mai știu eu ce răscăbaie și să te pună s-o pui pe perete, mai bine ia-ți tu un tablou autentic”.
- Nu ni-l arăți și nouă?, întrebă poetul
- Ba da. Săndel desfăcu cu grijă hîrtia și din spatele ei apăru un tablou de format A 4, colorat în două nuanțe de gri peste care erau trase neglijent cîteva tușe negre. Toți veniră curioși să vadă minunea, chiar și Bidigaie, care în general nu era interesat de artă.
- Ãsta e? sau e dosul? întrebă Bicuță.
- Ba e fața, nu se vede? Are și semnătura pictorului pe ea.
- Și cît v-a costat chestia asta, adică tabloul vreau să spun, se interesă poetul?
Săndel rămase încurcat. Dacă ar fi spus adevărul, că a dat pe el 10 milioane, risca să fie luat de fraier, și el realiza că prețul era cam piperat, dar nu avusese încotro, pictorul avea la el o datorie veche de cîțiva ani, Săndel se gîndise să recupereze măcar o parte din ea luînd un tablou de pe perete. Și cum pe toate era scris „reținut”, îl luase pe-acesta, măcar avea o ramă frumoasă.
- Șapte milioane, dar numai rama valorează vreo două.
- Cîtîîî? izbucni Bicuță. Hai domnule, nu vorbești serios. Pentru niște linii? Pe astea le pictam și eu, mă mulțumeam și cu un milion, ce spun eu, chiar cinci sute de lei.
- Bicuță, dacă nu te pricepi la artă nu te mai băga. Artistul e bine cotat, acesta era chiar unul ieftin, dacă vrei să știi. Și e vorba despre artă modernă, new age, parcă îi zicea pictorul.
- Pictorul acela nu e cumva Sandu Bardă? întrebă poetul. Parcă el era pe afiș, n-am fost atent. Dar tabloul e interesant, chiar foarte interesant, deși să fiu sincer nu-l înțeleg, nu mă emoționează. Poate la a doua privire, dar în cu totul alte condiții.
- El este, da. Bardă. Păi nici nu poate să te emoționeze, trebuie pus în valoare pe un perete, și să-l privești de la distanță. Că și la Luvru tot așa se face, se dă omul înapoi cîțiva pași ca s-o vadă pe Gioconda.
- Ba eu nu l-aș pune la mine în cîrciumă nici să mă plătiți. N-ar mai intra nici un client.
- Sau poate invers, ar intra de curiozitate, să vadă că ești atras de artă. Ar sta așa…și s-ar uita la el minute în șir, interveni Bidigaie, aplecînd capul spre dreapta și urmărind fix icoana cu leduri și ceas.
- Păi aia ar fi afacere? În loc să comande votcă, să-și belească ochii la pereți? Cred că aș da faliment în două luni. Hai, trei.
- Și cum se numește tabloul? întrebă poetul. Poate ne lămurim ce vrea să reprezinte, să spun drept, nici eu nu realizez subiectul, deși am intrat în cîteva expoziții de artă modernă.
- Se numește „Compoziție” răspunse Săndel. Acum cred că e clar, nu?
- Da și nu prea. Eu am prieten un sculptor care, cînd nu știa ce nume să dea sculpturii lui, o numea chiar așa „compoziție”. De la el știu că atunci cînd nu-ți place ceva spui că e interesant și scapi ieftin fără să mai dai explicații.
- Așa cum spuseși mata, replică Bicuță rîzînd. Ce, nu ziseși mai devreme că e interesant?
- Mda, poate…în fine, Săndele, să-l porți sănătos, sau să-l expui, că nici nu știu ce se urează în cazuri de-astea. Totuși, îți dă senzația de nefinisat, liniile alea negre nici nu știi dacă merg în sus sau coboară.
- Păi tocmai asta e, ambiguitatea. Face privitorul să participe, să interacționeze. Să-și închipuie ce vrea mușchii lui, zborul sau căderea.
- Așa o fi, încheie Bicuță. Mai serviți un rînd sau plătiți, dacă tot sînteți în bani, că s-au adunat vreo două sute pe caiet?


după două săptămîni

- Domnu’ Săndel, n-ați mai trecut pe la noi, sper că nu v-am supărat cu ceva. Uite, v-am urmat sfatul și mi-am luat și eu un tablou. Pe peretele de tablă al cîrciumii trona, agățat într-un cui, un tablou înrămat, o reproducere desigur, după vreun pictor flamand, cu mai mulți bărbați cu pălării înalte și gulere albe și mari, stînd în jurul unei mese și chefuind, cu femeile pe genunchi.
- Am fost plecat, am avut niște delegații în țară. Cum să mă supăr, Bicuță? Chiar mă bucur cînd văd că te-ai apropiat de artă. Să-ți trăiască tabloul și să-l uzi.
- Dar tabloul dumneavoastră ce mai face? L-ați pus în valoare pe perete? Acum vă emoționează? V-ați lămurit în ce direcție curg liniile alea negre? întrebă poetul.
- Aflați că mi-a prins foarte bine. În primul rînd că am avut motiv serios să nu mai pun tabloul adus de fini, deja era unul, nu? L-am pus în bucătărie lîngă peretarul de la soacră-mea, ăla cu „pentru bărbatul meu iubit bucate bune am gătit”. La început nu prea m-a emoționat, recunosc, dar acum simt parcă ceva, ca o gîdilătură, parcă particip și eu la el. Cu liniile m-am lămurit de-a doua zi, de cînd fi-miu a desenat în vîrful lor cu carioca niște ghemotoace colorate, acum îmi închipui că sunt garoafe sau trandafiri.
- Interesant, zise Bicuță. Vorba domnului poet.