Eram în tren, un Rapid leneș, fără aer condiționat, fără toalete decente măcar, cu mult frig în compartiment – mult prea mult frig pentru o noapte de vară. Mergeam spre nu știu unde, cumva fără o anumită direcție, fără un scop anume – mecanicul de locomotivă era dumnezeul meu, el era singurul care știa unde sau până unde... merg. Nu cred totuși că la acel moment conta prea mult pentru mine încotro mă îndreptam și cu ce scop – inerția era de vina, obișnuiam să mă plimb. Mergeam, călătoream doar cu scopul de a călători. Făceam un fel de tur al lumii sau așa ceva. Mă opream doar atunci când adulmecam esențe noi, dar nu dădeam prea multă importanță nici unei situații prin care și pe lângă care treceam.
Și deodată, aparent fără nici un motiv, poate a fost doar ce îndrăgostiții numesc soartă, ea a apărut în același tren, într-un vagon vecin. Ne-am intersectat privirile, uitându-ne pe geam chiar într-o cotitură a căii ferate. Cred că pur și simplu ne amuza că ne intră părul în ochi, râdeam în continuu uitându-ne unul la celălalt.
Două stații mai târziu, după ce mi-a intrat bine în minte gândul că trebuie cu orice preț să fiu în preajma ei, mi-am făcut curaj și am vizitat-o în vagonul ei. Era singură în compartiment. Am trăit preț de câteva momente zâmbetul, ca simțământ primordial, cel mai frumos era că trăiam împreuna același sentiment, cred că ne și iubeam, dar m-am speriat de deschiderea ușii. Neștiind cine vine, dacă e bine sau nu să fiu acolo, m-am dizolvat în atmosfera de afară prin crăpătura ușii cu rapiditatea cu care fumul de țigară dispare subit în curenți de aer.
Mi-am dat seama târziu, reîntors în compartimentul meu, că ea coborâse cu o stație înainte de mine ca să ia trenul înapoi – uitase ceva în urmă, cârpa de șters praful era pe pat, nu știa dacă mai are sau nu nevoie de ea acolo, se întorcea ca să-și dea seama.
Peste puțin timp ne-am întrezărit prin geam, pentru o secunda sau chiar mai puțin, din viteza trenurilor ce mergeau în direcții opuse, destul însă pentru a ne da seama că putem să zâmbim unul altuia – și momentul ăla a fost frumos, nu mi-a părut pe atunci așa de scurt.
...........................................................
Am călătorit mult de atunci, tot fără direcție precisă, n-o mai văzusem de mult, luasem decizia să mergem pe rute diferite și la ore diferite dacă aveam să călătorim cu aceeași destinație. Totul era muțește. Știam fără să ne vorbim ce decizie va lua celălalt. Parcă ne cunoșteam, deși ne întâlniserăm o singură dată și ne mai zâmbeam ocazional prin geamuri de tren. Se crease o legătură, eu mă simțeam îndrăgostit.
Până când ne-am reîntâlnit într-o gară, știa ea cum să mă găsească, eu nu am avut niciodată habar. Era obosită de drumul zbuciumat, deși, paradoxal, liniștit și frumos, la clasa întâi, pe care îl avusese. Eu eram doar uluit, avusesem impresia că se urcase în cu totul și cu totul alt tren, cu altă linie de sosire, dar în totalitate fericit că ne întâlneam. Ne-am iubit din zâmbete, din nou, pentru vreo două secunde – în așa măsură se dilata și condensa timpul pentru noi, apoi mi-am dat seama că e doar în trecere, spre alt tren, altă legătura, al altcuiva. Nu-și dorea cu tot dinadinsul să se afle în el, dar avea rezervarea făcută și ar fi dat peste cap întreg programul companiei feroviare dacă alegea atunci alt mijloc de locomoție. M-a chemat cu ea și am acceptat, nebunește, cu ochii închiși, să o însoțesc până la jumătate. Ne-am ținut în brațe o secundă. În ea am condensat toate cele 24 de ore ale unei zile împreună, cu toată fericirea lor.
Ajunsesem la momentul în care trebuia iar să ne despărțim, parcă ne era scris să petrecem împreună doar secunde, sau doar așa ni se părea atunci. Fiecare trebuia să ne vedem de călătoria proprie (ce-i drept, cu gândul la celălalt), oricum acumulasem destulă fericire, dătătoare de energie, încât să facem înconjurul pământului de vreo câteva ori. Ne-am salutat scurt cu un pupic din vârful buzelor, cumva furat, și am plecat.
Totul s-a petrecut așa de repede încât nu m-am dezmeticit decât așezat pe scaunul meu din compartimentul, iarăși gol, al trenului ce mă ducea spre casă.
............................................................
Mă întrebă cineva care ne-a zărit zâmbind împreună dacă am rezista în același tren și pe distanțe lungi, dacă ne-am putea potrivi clasele de confort și tichetele de viteză. Încă nu am ajuns la stația la care îmi aștepta replica, dar i-am răspuns deja că am reuși cu siguranță – ne-am potrivi trenurile după zâmbetul de moment. Oricum, am rezervare în trenul ăla, cu destinație absolutul, în care vom fi amândoi, nu știu cât costă, la ce confort mi s-a reținut loc, nici măcar la ce oră pleacă, dar cu siguranță voi fi în el. Până atunci mai am câteva stații, câteva secunde – zile, sau nopți, sau luni, sau ani, sau poate unității barbare de timp – ne-am reîntâlnit, acum fiecare își are fericirea asigurată (pentru o perioadă), mai am destulă fericire rămasă să le trec.