Adrian a ieșit în grabă din casă, repezindu-se în gerul necruțător, a luat calul și trăsura și a pornit către sat. Ningea fără întrerupere și abia vedea drumul ascuns în zăpadă.
Era în Decembrie, în Ajunul Crăciunului și acolo, la munte, vremea era mai rece ca în orice altă parte. Muntele parcă înghețase. Drumul era ascuns în troiene iar frigul era insuportabil. Adrian Lupescu locuia împreună cu soția lui în mijlocul munților, departe de sat, departe de lume. Cunoșteau fiecare stâncă, fiecare colț, fiecare sunet și fiecare sunet al copacilor. Aveau o casă frumoasă dar singurii vecini pe care îi aveau erau copacii înalți și stâncile abrupte. Prietenii lor erau animalele lor. Măreția muntelui era pentru ei realitatea crudă a vieții de zi cu zi. Apusul soarelui era doar timpul de a-și hrăni animalele iar răsăritul, momentul dur când se trezeau să-și înceapă treburile gospodărești. Vârfurile munților acoperite de păduri erau perdelele care-i izolau de lume. Iar florile de munte, doar buruiene și hrană pentru animale.
Acum, iarna, frigul necruțător le înăsprea și mai mult viața. Iar Liliana, soția lui, era bolnavă și mai erau și în Ajunul Crăciunului.
'Cine știe dacă o să găsesc doctorul? E sărbătoare și nimeni nu lucreză în seara aceasta'.
Înaintând cu greu prin zăpadă, gândurile lui Adrian erau ca un tablou spart și găsea mereu câte un ciob, o amintire pierdută. Amintiri încurcate îi veneau în minte și sufletul îi era tot mai întristat.
'Ce repede a trecut timpul! Câți ani au trecut!... Aveam atâtea planuri, atâtea visuri... Dar n-am făcut nimic. Am lucrat tot timpul. N-am avut timp nici măcar să facem un copil. Am făcut casă, am cumpărat pământ, animale... Ce repede a trecut timpul!'
Mai lovea calul din când în când fără să-și dea seama de ceea ce face.
"Ce frumoasă era când ne-am căsătorit! Cu părul șaten deschis, cu ochii verzi, zveltă și înaltă, era ca o floare de Mai. Iar acum... nici nu știu cum s-a îmbolnăvit. Ce repede a trecut timpul!"
Afară se înserase și nu mai era nici o mișcare. Calul nici nu mai protesta, mergea cât putea de repede. Era cam pe la ora șase și mai era mult până în sat.
'După ce se va face bine, vom merge în acea 'lună de miere' pe care i-am promis-o dar nu am mai avut timp să mergem. Și o să mergem să ne vizităm rudele. Poate vom merge și noi să vizităm orașele. Am putea cumpăra un apartament într-un oraș... am sta acolo iarna, mai aproape de lume'.
Pierdut în gânduri, nici nu simțea gerul ce mai că-i îngheța picioarele.
Într-un târziu când a ajuns acolo, la spitalul din sat, a găsit doar o asistentă de gardă.
-Nu cred că domnul Doctor va veni cu dumneata la această oră, într-o zi ca aceasta. Nu știu de ce ați venit până aici! (a spus asistenta pe un ton destul de aspru)
-Oricum, aceasta e adresa domnului doctor. E aproape de aici.
Asistenta i-a înmânat o foaie de hârtie pe care era scisă adresa doctorului. Adrian a ieșit în grabă și s-a dus la locuința acestuia.
O casă impunătoare, cu acoperișul înzăpezit și copacii din jurul casei învăluiți în zăpadă, arăta fermecător.
Cum se apropia de intrare, mirosul cozonacilor i-a pătruns în nările înghețate. Sărbătoarea era în toi.
S-a apropiat de ușa de la intrare, a bocănit de câteva ori dar nimeni nu i-a răspuns. Gălăgia din casă era prea mare ca cineva să audă sau să-i deschidă ușa.
A deschis ușa, a intrat dar nimeni nu l-a observat. Din holul mare de la intrare se vedea o ușă mare deschisă, un salon mare plin de oameni de toate vârstele. Cântecele de petrecere se auzeau, iar oamenii râdeau și vorbeau în voie bună. Masa era plină de prăjituri și cozonaci, vinuri și băuturi care toate arătau îmbietor.
Pentru un moment gândul lui Adrian s-a dus iar la Liliana care sta singură, nu putea să-și ia nici un pahar cu apă.
"Oare ce face acolo singură"?

După câteva momente l-a zărit cineva, încet, muzica s-a oprit, oamenii vorbeau doar în șoaptă și toate privirile erau îndreptate spre el. Un bărbat înalt, cam de 50 ani, cu un aer aristocratic, a venit spre el la ușă.
-Pe cine căutați?
-Pe doctorul Alexandru Pop.
-Eu sunt, pot să vă ajut cu ceva?
-Soția mea e bolnavă și nu știu ce să fac, iertați-mă că vă deranjez la această oră și într-o astfel de zi, dar soția mea e foarte bolnavă.
-Și unde e? Ai adus-o la spital?
-Nu, e acasă. Aș vrea să veniți cu mine să o vedeți.
-Acasă?! (a întrebat doctorul indignat)
-Trebuia s-o aduci la spital! (a continuat doctorul)
-Dar locuim departe, pe munte, și e prea frig, iar ea nu poate nici să stea în picioare. Ar fi murit pe drum de frig!
-Nu-ți face probleme, poate nu e nimic grav, nu pot să-mi las musafirii acum, dar mâine dimineață poți s-o aduci la spital.
Doctorul a dispărut. Adrian a rămas nemișcat lângă ușă. Nu-i venea să creadă că a venit până aici degeaba. Au trecut momente lungi și Adrian nu se mișca din loc.
Puțin iritat, doctorul s-a întors la Adrian
-Cu ce ai venit până aici?
-Cu trăsura.
-Așteaptă puțin să mă îmbrac.

În câteva minute se aflau în drum spre casă. Doctorul a luat un aer superior care nu permitea nici o replică. Din când în când, doctorul se mai plângea de frigul necruțător. Era o tăcere apăsătoare și o atmosferă încărcată. Luna era așa departe pe cer că se părea doar un punct pe cer.
Drumul a fost lung și greu. Nu mai ningea. Dar era tot mai frig.

Casa părea pustie la acea oră. Totul în jur era dureros de tăcut. Au intrat în casă fără ca unul din ei să spună ceva. Adrian l-a condus pe doctor în camera unde a lăsat-o pe Liliana.
Era întinsă în pat cu ochii închiși.
-Probabil că a adormit. (a spus doctorul, ca răspuns îngrijorării lui Adrian)
Adrian s-a apropiat de ea, a atins-o cu frică.
Inima i s-a oprit. Era rece. Ca muntele înghețat de afară. S-a stins. Nu l-a mai așteptat.
L-a privit pe doctor dar nu mai era nevoie de cuvinte.
'O... de-ar mai fi așteptat măcar o oră... de-aș fi avut timp s-o mai privesc odată în ochi... de-aș fi putut măcar să-i spun că am iubit-o...'