- Trebuie să recunosc că deºi þin mult la băiatul ăsta, nu-mi place deloc că s-a trezit tocmai acum, se destăinui Evlampionis, pe când coborau scările. Când era suferind, stătea cuminte, în camera lui; acum o să se plimbe prin tot castelul ºi o să mă încurce. Îþi spun, preferam acel statu-quo.
- Iertat să-mi fie, dar te cam delectezi, râse vampirul. Aºa spuneai ºi despre Elisa, că era mai bine să rămână pe vecie pruncul din leagăn ca să nu te deranjeze când lucrezi?… Eu cred că Erin colinda castelul ºi când era bolnav; mergea s-o vadă pe fiica ta. O să te ajute mult, o să vezi; sunt sigur că dacă îi povesteºti despre profeþii, þi se va dedica în întregime.
- ºtiu asta, admise vrăjitorul. O să fiu mai liniºtit după ce-i voi face horoscopul…
Erau la doar câþiva metrii de stratul de roze, când deodată vrăjitorul tresări, puse ghiveciul în braþele lui Rufio ºi se repezi către groapa cu cărþi. Hierograma se afla la locul ei, într-adevăr, dar era desenată un pic altfel, cu o uºoară stângăcie, pe care vrăjitorul nu ºi-ar fi permis-o nicicând...
Iar aceasta nu putea să însemne decât un singur lucru: se comisese o hoþie, iar hoþul dovedea o dibăcie rar întâlnită.
Evlampionis îngenunchie ºi începu să scormonească þărâna cu mâinile goale, fără a da cea mai mică explicaþie, ca ºi cum ar fi uitat complet de prezenta anticarului. Abia apoi, observa că Rufio nu era uimit absolut deloc de acþiunile lui, fapt care-l îngrijoră pe Evlampionis.
Ajungând la stratul unde se aflaseră, după părerea lui, cărþile fatidice, magul se opri ºi-ºi plimbă mâinile pe deasupra solului, ca ºi cum aºa ar fi putut descoperi informaþii despre cel care săpase acolo înaintea lui. Palmele lui se jucară un timp astfel, apoi omul suspină uºor ºi înălþă către Rufio o privire cumplita.
Acesta îl privi nedumerit, dar nu cuteză să întrebe; mai târziu, avea să-ºi binecuvânteze tăcerea asta.
Vrăjitorul îºi curăþă degetele cu o lentoare calculată, apoi ºi le trecu prin pletele roºiatice. Părea confuz, însă Rufio ghicea în asta o nouă simulare.
- Ce-am făcut, ce-am făcut??… se tânguia omul. Descântecul!… Am greºit descântecul, nu?… Nu se poate! Nu se poate!! Ah!
Însă Rufio nu-i dădea atenþie; în timp ce vrăjitorul explora pământul, anticarul zărise ceva strălucitor la doi paºi de el ºi se aplecase să vadă ce este. La prima vedere, obiectul nu părea mai mult decât un banal nasture platinat, însă după o cercetare amănunþită la lumina felinarului, sprâncenele anticarului se încruntară.
- Trebuie să verific incantaþia, sigur am greºit ceva!… insistă omul pe un ton nesincer, ridicându-se.
- Da… Dar de unde ai ºtiut că nu mai sunt cărþile?!… se miră negustorul.
- Am făcut un semn, după ce le-am îngropat, ai văzut cumva? întrebă omul într-o doară.
Rufio se arăta din nou nedumerit.
- E o hierogramă, menită să străjuiască obiecte ascunse; în caz de primejdie, capătă un contur roºiatic în starea mercurului, invizibil pentru un ochi obiºnuit. Chiar ºi pentru unul neuman, ca al tău… adăugă vrăjitorul, cu un zâmbet. Când am ieºit în grădină, hieroglifa iradia o lumină intensă ºi mi-a dat de înþeles aºadar că cineva a umblat la cărþi, mai exact, ºi le-a însuºit pe când noi eram sus, cu Erin. Ce m-a ºocat a fost ca ideograma părea neatinsă, deºi “ străjerul “ þinea să indice contrariul.
- Dacă ai ºtiut asta de la bun început, înseamnă că n-ai crezut nicio secundă povestea cu formula eronată, rosti vampirul, după un moment de gândire.
- Nu… Cusurul meu e acela că mai cred încă în onoare ºi n-am vrut să strig
“ furt “ , ca apoi să descopăr adevărul ºi să fiu nevoit să pledez mea culpa.
- Nu înþeleg… Am fost numai noi doi aici, iar istoria asta cu profeþiile o ºtiau doar trei persoane… Stelianos fiind al treilea, adăugă el repede, deºi era conºtient de existenþa celui de-al patrulea.
- ºi hoþul, completă inevitabil vrăjitorul.
Anticarul frecă uºor nasturele cu policarul ºi-l băgă în buzunar.
- Hm, trebuia să le dosesc în locul la care m-am gândit prima dată, Elisa le-ar fi păstrat în bună stare, aºa cum am păstrat-o ºi eu pe ea…
Evlampionis avea uneori stări din astea, de morbiditate, pe care anticarul, ca un prieten bun ce se găsea, se silea să nu le remarce, chiar dacă îl deranjau. Vrăjitorul era un psihopat admirabil.
- Voiai să le ascunzi în sarcofagul ei?… întrebă el buimăcit. Dar nu se stricau?!… Ai zis că…
- Dacă făceam o legătură puternică între ea ºi cărþi, adică aºa cum ea rămâne neatinsă, ºi cărþile să rămână la fel… Numai că am ales calea mai uºoară, mărturisi el cu o undă de regret.
- În orice caz, hoþul va avea o surpriză deloc plăcută, făcu Rufio, cu un zâmbet fugar.
- Hm, depinde, mormăi vrăjitorul, făcând semn către vasul cu flori, þi-am zis că există un context care permite citirea…
Rufio ridică ghiveciul ºi îl urmă pe om, care se îndrepta acum spre castel.
- Voiam să-i plantez deasupra cărþilor, lămuri Evlampionis cu simplitate. Lui Erin îi plac trandafirii, adăugă el, iar negustorul îºi aminti că, într-adevăr, luaseră vasul din camera acestuia.
- Care e condiþia? se interesă el, pe când se înapoiau în cabinetul vrăjitorului.
- Nu e doar o condiþie, ci un ansamblu de norme, zâmbi omul cu ºiretenie. Trebuie mai întai ca… hoþul, poftim, să posede acel context “ banal ”, adică să fie virtuos ºi fără de prihană asemeni unui prunc. Mai apoi, e obligatoriu să fie un doct, care să ºtie toate limbile pămantului, moarte sau în uz, altminteri, nu va putea să descifreze cărþile mele.
Deasemenea, e necesar să posede ºi multă răbdare ºi să fie dispus să postească pe timp nelimitat; volumele sunt cam groºcioare ºi te absorb în străfundurile lor ca într-un labirint de minotaur, unde fără de ghem salvator, poþi înnebuni la scurtă vreme după ce-ai deschis cartea.
- Să înþeleg de aici că nu ai motive de îngrijorare?… zise Rufio, surâzând.
- Păi, pare o fire expeditivă: a refăcut ideograma după ce-a luat cărþile, dar nu ºtiu dacă are habar chiar de toate… Oricum, nu va face mare lucru cu ele în perioada care urmează. Mă ajuþi să le recuperez? întrebă el rugător, după o mică pauză. Sunt sigur că dacă îl rog cum trebuie, zeul îmi va permite să le salvez…
Comentariul suna cam ironic, lucru care-l deranjă pe vampir. Se întrebă dacă toată povestea asta nu era cumva o farsă…
- Eºti sigur, repetă el neîncrezător. Nu te contrazic, tu ºtii mai bine... Da, răspunse după o mică pauză, se înþelege că te ajut, adăuga el, oftând, mereu o voi face…
Avea certitudinea că-l minte pe vrăjitor, că împrejurările îl vor determina să lucreze împotriva lui, dar voia totuºi să-l încurajeze. De altfel, era dispus să facă totul pentru a-ºi þine promisiunea făcută.
- Ai aflat ceva în grădină?
- Nu, nimic concret, dîn păcate… oftă el, aºezându-se la birou.
- Poliþia secretă a lui Stelianos poate afla mai multe; voi conduce personal investigaþiile. Îþi cer doar un răgaz de câteva zile.
- Bine… Între timp, voi cerceta pe cont propriu ºi te aºtept să confruntăm informaþiile obþinute.
Rufio încuviintă, zâmbind.
- Păcat că trebuie să fac pe detectivul tocmai cu aceste cărþi fundamentale… dar asta e, n-avem ce face!…
Vrăjitorul se ridică ºi mulþumindu-i călduros lui Rufio, îl conduse până la ieºirea din fortăreaþă. Apoi, o zbughi în camera lui Erin, de la fereastra căreia îl petrecu pe anticar cu ochi bănuitori, până ce acesta se pierdu în zare.
Se aºeză în ºezlongul de lângă cămin, odihnindu-ºi ochii în aºternuturile de olandă. Dar când îºi ridică privirea spre bolnav, văzu cu stupoare că patul era gol; intrând în grabă, în odaie, nu observase nimic.
Nu se impacientă defel, mai ales că n-avea motiv: tânărul lui zăcea leºinat într-un fotoliu. Evlampionis îl cercetă, absent. Oare se putea încrede în acest tânăr cu minþile rătăcite? Dar oare merita să se încreadă în cineva pe lumea aceasta?…
Oricum ar fi fost, nu-ºi făcea probleme, se ºtia îndeajuns de spiritual pentru a trece peste orice neajuns, într-un cuvânt, indestructibil.