Vasile Smărăndescu
CAIETUL DIN SALA DE AȘTEPTARE
schițe, nuvele, povestiri
Editura SEMNE, 2005




PAPAGALII MUÞI



După ce a publicat mai multe volume de versuri, Vasile Smărăndescu a schimbat călimara: a început să scrie proză, luând istoria în cătare, cu coarnele ei cu tot, cu mustățile ei strălucitoare și cu memoria ei ca o spumă efemeră. Istoria de ieri și cea de lângă drum, cea de la Nord, de la Sud, de la Răsărit și de la Apus. Istoria, în interioarele ei – un carusel din piața Independenței, în care formele trec unele în altele, fără să-și schimbe fondul și fondul de ten, pupându-se tandru și țocăit, caleidoscopic.
Pleava, toți apostolii, toți apostații și toți nepoții și netoții avortați ai imperiului Caragiale, loazele și borfetul politic fac tumbe vesele, vorbesc involuntar limba lui Nenea Iancu și sînt convinși, parol, că Tatăl cel de Sus, cu cenzura sa taranscendentă cu tot, moare de frica lor și de libertatea lor fără limite – căci ei își împlinesc datoria de cetățeni pioși, zilnic făcându-și cruce în fața tuturor bisericilor și bisericuțelor, văzute și nevăzute. Ca să nu mai facem vorbire despre lecturile lor inocente, vaste și adânci, din Biblia sfântă și din biblia civilă, de lângă noi. Urmează, în cronologia instrucției personale, telejurnalul de noapte și șoul! Citat:
”Anul acesta este de toate. Avem vaci care dă lapte mult. Am rezolvat această vacă care nu a mai rămas gestantă de doi ani”.
Demagogia deșănțată a varvarilor dreptaci are o rimă în frustrările celor ce în subsidiar se dau de stânga – deși stânga și dreapta aparțin unui singur trup, cel care a descoperit banii, fotbalul, petrolul și societatea divertismentului glandular. Citat:
„- Și câinele ce-a mai făcut?
- Câinili...ce să mai facă? Dac-a văzut că stăpânu’ lui n-a pățît nimic
să-nvârtea și miros’a pă după noi, dân’ dîn coadă vesel”.
Cadavre vechi și noi își poartă gureșe aroganța prin lumea de dincolo și de dincoace, într-un neîntrerupt conștient delir lepros, irațional. Vasile Smărăndescu a tăiat sub limbă niște papagali și le-a dat drumul în piață, fără să-i pese prea tare că poate era mai bine dacă papagalii deveneau – ajungeau muți.
D.R.Popescu



FLÃMÂNDA ȘI CRAVATA




-Dom’le doctor, mă mănâncă flămânda!, s-a adresat Lișca, agitată, medicului de familie dintr-un cartier de la marginea orașului.
-Cum, cum?, a-ntrebat nervos și-ncruntat acesta, surprins de ineditul expresiei și cercetând în grabă fișa pacientei pe care i-a adus-o asistenta.
-Flămânda, dom’le doctor, flămânda, mă mănâncă nu alta!
Răspunsul apăsat al interlocutoarei i-a plăcut tânărului medic într-atât, încât, brusc a intrat într-o stare de bună dispoziție care se și potrivea felului său de a fi, mucalit. Așa că s-a uitat mai întâi undeva pe deasupra capului ei, ca într-o meditație, mormăind mai mult pentru sine:
-Mda, flămânda, flămânda…
Apoi a coborât privirea spre femeia trecută de cincizeci de ani, ajunsă în București de prin Teleorman, cu multă vreme în urmă, și a-nceput s-o chestioneze:
-Bine, dar dumneata, dacă te mănâncă, nu te aperi, n-o pocnești?
-Dumneavoastră râdeț’ dă mine. Cum s-o pocnesc, dom’le doctor?, a ripostat Lișca impacientată. Că e-a mea.
-Aha…, înțeleg, o iubești.
-Păi cum să n-o iubesc? Că o-ngrijesc… O spăl, o primenesc, îi dau ce-i trebuie, o duc la doctor…
-Și de ce îi spui flămânda, așa o cheamă?
-Păi cum să-i spun?, domn’ doctor, dacă cere mereu.
-Așa... cere mereu, a repetat medicul frecându-și barba. Și cum face, strigă, țipă?
-Ei, țipă, a negat Lișca zâmbind, o apucă fierbințel’li și arde… arde și să roșește. Da’ acuma nu dă cerut e vorba, mă vaiet că mă mănâncă.
-Hm, că năbădăioasă mai e!, a remarcat medicul. Și ce faci când te mănâncă?
-Păi ce să fac, dom’le doctor, mă scarpin, că nu mai pot de-atâta scărpinat. Zîua ma’ e cum ma’ e că mă mișc, nu stau locului dăloc, mă mișc întruna ca să-m’ treacă, da’ noaptea…
-Te scarpini? Ea te mănâncă și dumneata te scarpini în ceafă?
-Iar râdeț’ dă mine. Păi cum în ceafă, dom’le doctor?
-Dar unde, în palmă, să-ți poarte noroc?
Tocmai atunci a intrat asistenta.
-E ora 11 și a sosit domnul de ieri, așa cum ați stabilit dumneavoastră.
-Bine, spune-i să aștepte că în cinci minute rezolv cu doamna și îl chem. Și te rog să revii. Mătușico, a continuat el, am înțeles despre ce e vorba și îți dau o trimitere la ginecolog, în policlinică.
-Da’să nu mă trimeteț’ la domnu’ cu cravată că nu mă duc, dom’le doctor, nici moartă!, a sărit ca arsă Lișca.
-Ce cravată, cum îl cheamă?
-Parcă...Dumitrescu.
-Dar e un specialist foarte bun, cu experiență mare, nu i-a albit părul degeaba.
-O fi, dom’le doctor, da’ are cravată.
-Și ce dacă are cravată, eu nu am?
-Da, dar dumneavoastră nu vă uitaț’ la flămândă.
-Nu-nțeleg!, a replicat medicul.
-Păi să vă spui. Am fost la el anu’ trecut. Eream mai multe la ușe și ne-a chemat pă toate-năuntru. Ne-a pus să ne dăzbrăcăm și ne-a aliniat la perete. Cân’ mi-a venit rându’, m-am așezat pă masă cu picioarele cocoțate și desfăcute. Și a-nceput să mă consulte. Și ce credeț’, cân’ mă apăsa pă burtă c-o mână și cu degetu’ de la ailantă știți dumneavoastră ce făcea, cravata, bat-o alte alea, a nemerit acolo. Și să mișca ba-n stânga, ba-n dreapta, cân’ în sus, cân’ în jos. Și mă gâdila, dom’le doctor… și strângeam dîn dinț’ și dă marginea mesii… că blănița să făcuse arici. Dup-aia i-a spus asistentii ce să scrie și cân’ îi spunea, ce i s-a părut lui că a mai venit o dată să vază. Și m-a loat, dom’le doctor, un tremurici, că am început să mă zbat ca o apucată. Că iar m-a gâdilat cu cravata și s-a zbârlit păru’.
După această incursiune prin tainele de natură senzuală ale organului sexual feminin, tânărul medic, râzând, s-a ridicat în picioare și i-a spus pacientei, convins că, în fine, a găsit soluția s-o liniștească:
- Lasă mătușico, lasă, că te trimit la un domn care poartă papion nu cravată.
Dar în vreme ce îi făcea semn asistentei să-i dea biletul de trimitere să-l semneze, Lișca l-a-ntrebat:
- Pă domnu’ la care mă trimeteți îl cheamă, cumva, Pricop?
- Da!, așa îl cheamă.
- Și are un cățel?
- O fi având, nu știu.
- Are, are!, unu’ mic alb și cu câteva șuvițe de păr peste ochi care să țîne tot timpu’ după stăpânu’ lui.
- Și ce dacă are?
- Păi să vă povestesc ce sperietură a tras vecina mea când a fost la el că erea să-i stea inima. Abia ce s-a dăzbrăcat și s-a așezat cu picioarele îndoite și desfăcute că nodu’ dă cățel a apărut dîn senin și țuști în pat drept între picioarele ei s-o miroase!

2002



DECI, HAIDEÞI, DAR TOTUȘI, VIZAVI



-Domnule director general, haideți să informăm telespectatorii, cum a fost posibilă această dezastruoasă explozie în rețeaua de aprovizionare cu gaze a orașului?
-Deci, explozia s-a produs datorită acumulărilor de gaze în subteran, la-nceput reduse iar treptat - treptat din ce în ce mai mari. Deci, în faza în care acumulările au fost mai reduse, gazele, în parte, s-au disipat, unele insinuându-se în scoarța terestră, ceea ce, deci, nu prezintă pericol, iar altele evadând în afara ei. Dar totuși acestea din urmă, deci, oricât de neînsemnate au fost cantitativ, vizavi de mirosul specific pe care-l produc, deci, ar fi trebuit să alarmeze populația, ceea ce nu s-a-ntâmplat fiindcă au fost risipite de vântul care bătea și de curentul puternic ce se formează frecvent în acea zonă. Deci, vizavi de aceste condiții nimeni n-a putut percepe prezența lor și iminența producerii, deci, a unei catastrofe. Cealaltă parte din gaze care, deci, nu s-a disipat în scoarța terestră sau în afara ei, a rămas, deci, în subteran formând o pungă la-nceput mică dar totuși care-ncet, încet, deci, a luat proporții. Această pungă a ajuns în faza de maximum, deci, târziu, în noaptea în care s-a produs deflagrația. Dar totuși nici atunci, deși vântul a-ncetat să mai bată, scurgerea de gaze, deci, în afara scoarței terestre, nu s-a făcut simțită de către nimeni pentru că circulația oamenilor pe stradă a fost mai redusă și, deci, posibilitatea de a fi sesizată este, deci, diminuată.
-Înțeleg, domnule director general, că explozia s-a datorat acumulărilor de gaze în subteran. Dar totuși, haideți, vizavi de aceasta, să stabilim care a fost cauza producerii acumulărilor, s-a spart o țeavă, ce s-a-ntâmplat?
-Deci, acolo unde v-am spus că s-a format punga este o țeavă care într-adevăr s-a spart. Această țeavă, deci, de altfel ca toată rețeaua de conducte din oraș, are o vechime de peste douăzeci de ani. Noi preconizăm, vizavi de această problemă, și ne-am propus prin programele de anvergură pe care le-am elaborat, deci, ca în următorii cincisprezece ani, pe măsură, deci, ce vom obține fondurile necesare, să înlocuim întreaga configurație de conducte cu una modernă, la parametri de performanță, deci, și în concordanță, deci, cu standardele europene.
-Dar totuși, după trecerea celor cincisprezece ani ce veți face, că se vor învechi și vor rugini și țevile ce vor fi folosite în vasta investiție pe care o preconizați? Haideți să lămurim și această problemă!
-Deci, noi suntem conștienți vizavi de acest proces care este ireversibil, deci, că și aceste țevi se vor învechi și, deci, vor rugini. Dar totuși până atunci mai e vreme. Să ajungem acolo, deci.

2002




EVA, ADAM ȘI AFACERILE




-Mă omule, ce facem noi cu proțecți-asta socială dîn Rai, că Dumnezău ne țîne dăzbrăcaț’ și ne-a dat voie să mâncăm numa’ crudăciuni?, s-a adresat Eva lui Adam.
-Păi…știu eu ce să facem?
-Cum nu știi, vez’ bine că toț’ face ceva, ba...cumpăr acțiuni, cumpăr acțiuni,ba... țîgări, tîgări, țîgări, și câte și mai câte. Să-ncropim și noi o afacere, să ne chivernisîm, nițăl, cu niște bani că… nu să știe.
-Și ce afacere?, s-a repezit Adam.
-Ce afacere!, a răspuns Eva a lehamite. Eu să mă gândesc la toate. Tu să stai ca pă jărăgai că te ca’tă Dumnezău, că numa’ pă tine te chiamă. Tu! ești odoru’ Lui. Pă mine m-a făcut, auz’, să nu fii sîngur, să-ț’ țîu dă urât. Păi numa’ atâta oi merita eu? Vindem, și noi, niște portocale-acolo, și mandarine, și smochine, și curmale…
-Și dă un’e să le l’om?
-Cum dă un’e mă, cum dă un’e? Dîn Rai.
-Adică… să furăm?, s-a-ncruntat Adam.
-Ei, și tu, furăm. Spunem că le-am mâncat noi. Nu vez’ că e dăstule și să strică dăgeaba pă jos? L’om, și noi, câteva, una dă colo, una dă colo…, că nici nu să cunoaște. Privatizare, dee! Nu poci eu să iau dîn pom-ola dîn care-a zîs Dumnezău să nu mâncăm. M-aș duce colea și-aș striga: ‘ai neamule să te fac dăștept! Și ce mai gologani aș mai agonisî… Mi-aș umple cheseaua.
-Și dacă ne prinde Dumnezău?, a cerut lămuriri Adam.
-Cum să ne prinză mă, cum să ne prinză? Ce culegem zîua? Noaptea, cân’ doarme El buștean!
-Și un’e să le vindem? Că aici nu sîntem dăcât noi doi și dîncolo dă Rai nu e nimini.
-Haau, n-ai un’e-auz’! În iad, mă, pă dolari, că are ăștea și pă dracu.
-Da’ dă un’e știi tu ce are ăștea?, a-ntrebat Adam apăsat.
-Eee…, mi-a spus șarpili-ntr-o zî.
-Șarpili, ai?, i-a replicat Adam tăios. Cam des umbli tu cu șarpili. V-am văzut eu într-o zî pă nimiaz, credeai că eu dorm, da’ cu-n ochi eream pă voi. O să-i tai coad-aia cu care să-ncolăcește pă lângă tine.
-Tai-o, dacă ai cu ce!, a remarcat Eva. Că n-avem, barem, un cuțît să mâncăm, și noi, mai…mai ca dracii.
-Iar dracii? Dă un’e știi tu cum mâncă dracii?, s-a-nfuriat Adam.
-Stai, omule, și nu te mai rățoí la mine că am să-ț’ spui! Că știi că eu nu poci să te minț’, că atâta am și eu pă lume, pă tine. Am fost într-o noapte la Scaraoțchi, cân’ tu durmeai dus, ș-am pus la cale afacerea. Ce-am făcut rău? Că la tine m-am gândit, să ai și tu-acolo, o haină, că dîn partea mea… eu poci să trăiesc și-așa goală, numa’ să te știu pă tine mulțumit... Þîe ță teamă că te prinde Dumnezău, a continuat Eva mâhnită, da’ ei, acolo, și-a făcu’ dă toate… case una peste alta, binale, tot felu’ dă acareturi… și nu i-am auzît să spuie că-i prinde cineva. Ce crez’ că e proști ca noi? Că e tot ăia dînainte și nu-și scoate ochii unii la alțîî. Toț’ e niște hoț’!
A stat ce-a stat Adam pe gânduri, s-a sucit, s-a-nvârtit, s-a scărpinat în ceafă și…
-Dîn câte-nțeleg eu, vrei să facem export.
-Dacă vrei tu să-i zîci așa n-ai dăcât, chestea e să iasă bani, asta e, a expediat Eva problema.
-Stai, stai că nu e-așa!, a ripostat Adam intrigat. Pentru asta trebuie să facem firmă, să l’om aprobare dă la Dumnezău, să țînem contabilitate, să plătim impozite…
N-a apucat să termine ce mai avea de spus că Eva l-a-ntrerupt:
-Ãăă, păi dacă e să mă iau după tine, s-alege prafu’ mă. Ce firmă, omule, ce firmă? Și ce impozite?
-Păi cum, adică?, nu s-a lăsat Adam. Vrei să ne monotorizeze că facem contrasbandă?
-Ce e aia?, a silabisit Eva în silă. Păi tu crez’ că așa a făcut ăștea dîn iad că s-a aranjat pă toată viața, pă ei și neamur’li lor, în câț’va ani? Asta e, omule, ce mai! Da’…, lasă că mă dăscurc eu și sîngură, că-n nădejdea ta… Am vorbit eu cu șarpili, a-ncheiat Eva ridicând mâna într-un gest care sugerează că hotărârea a fost luată. Îț’ dau eu într-o zî să mânci dîn pom-ola. Și dacă nu fac dîn tine om, să nu-m’ zîci mie Eva!

2002



TELEJURNAL STRICT AUTENTIC




Muncitorii au intrat în grevă. Protestanții i-au prezentat prefectului revendicările.
Când s-au lansat în afaceri au fost parteneri împreună.
Guvernul le-a cerut ministerelor să prezinte eventualele situații similare sau asemănătoare.
Un muncitor de la căile ferate, a fost găsit azi între două vagonete în stare de inconștiență.
Vă rugăm să ne spuneți dacă această concepție se încadrează în perceptele moralei creștine.
Materialele respective nu pot fi refolosite din nou.
Ca și specialist consider că e greșită această teorie.
Este foarte important să se acorde importanță tinerilor.
Vizavi de această problemă pe care noi am ridicat-o vizavi de scumpirea energiei electrice…
Singurele soluții pe care le avem la îndemână la ora actuală este să construim…
Anul acesta este de toate. Avem vaci care dă lapte mult. Am rezolvat această vacă care nu a mai rămas gestantă de doi ani.
Pentru practicarea acestei îndeletniciri este nevoie de cunoștințe specializate?
Aduce atingere siguranței naționale și a relațiilor internaționale ale României.
Comisia pe care am înființat-o monotorizează fiecare casă inundată.
Baza militară de la „Kogălniceanu” va fi folosită în continuare de statele aliate dar și de forțele KFOR care vor folosi locația pentru antrenamente.
Platforma va asigura în perspectivă și asigurarea transmiterii în direct a unor manifestări.
Nu vor beneficia familiile de pensionari care are venituri suplimentare.
Ne-am angajat într-o vastă acțiune de reabilitare a drumurilor.
La Academia Română a fost marcată ziua de naștere a savantului Nicolae Păulescu.
I s-a acordat premiu pentru filmul Mulan Ruj.
Pe clădirea în care se desfășoară conferința au fost arborate drapelurile țărilor participante.
În ultimul meci de verificare, naționala de fotbal a României se va întâlni cu echipa Georgiei la Tibilisi.
Fotbaliștii români care joacă în străinătate, s-au prezentat înainte de sosirea avionului de la București aici la hotel.

2002


ÃÃÃ, ÎÎÎ




-Domnule senator Cripteliță, opinia publică a fost șocată de expozeul fulminant, anunțat pe frontispiciul ziarelor cu majuscule de dimensiuni uriașe, al colegului dumneavoastră Meliță. Ce părere aveți?
-Eu cred că mass-media aaa supralicitat ieșirea la rampă a unui ăăă excentric patologic. Fiindcă esteee indubitabil, după conjectura mea, căăă aserțiunea sa, cu pronunțat iz politic, ascunde îîî misologia și ăăă, ăăă incongruența preopinentului cu acesteee rațiuni superioare ce stau la baza statului de drept. Numai un spirit îîî ignar și ăăă crapulos poate săăă, săăă presupoziționeze sinonimia îîî imunității și îîî impunității și, în același timp, că între ele există raporturi deee, deee complementaritate. Pledoaria sa îîî emfatică, bine regizată, cultivă îîî misoneismul și îndeamnă la îîî disoluția autorității, spre o societate ăăă anomică.

2002





S. R. LICÃ




Un du – te – vino două – trei ceasuri înainte de prânz, pe Calea Moșilor din Capitală, îți oferă prilejul să admiri frumusețea de firme private, multicolore care mai de care și foarte diverse prin design, apărute în câțiva ani după căderea comunismului.
Numai să reziști la îmbulzeală, de parcă tot Bucureștiul e în șomaj, că te-ntrebi cine mai și muncește? Și să poți face față loviturilor pe care le primești. Unul își pune sacul în spinare din mers, fără să se uite dacă în urma lui e cineva, mutându-ți falca de vezi stele verzi. Altul, mai grăbit, îți înfige un cot în ficat că te obligă să te oprești la marginea trotuarului, să-ți revii. Dar cum? Fiindcă trecând pe lângă tine atâția, când prin față, când prin spate, faci niște-ntoarceri dezordonate stânga – dreapta până ce, luat târâș, aluneci de pe bordură în stradă amețit, transpirat, cu glezna ruptă și fără niciun nasture la haine. Dacă mai ai și bătături la picioare te-a văzut Dumnezeu! (sau dracu?) – după numeroasele călcări ajungi să mergi șontâc – șontâc. Sosit acasă nu trebuie să te surprindă când constați o dâră de lături pe spatele hainei, scurse de la nu știu care balcon și că în vârful pălăriei ai dus în triumf un chiștoc de țigară ce ți-a lăsat spre amintire o găurică.
Firmele de care vorbeam se remarcă nu numai prin colorit și design ci și prin denumiri, unele foarte ciudate. Încercând să descifrez semnificația acestora, într-o zi de aprilie din anul 1997, am rămas pironit în asfalt și cu figura schimonosită în fața uneia pe al cărei frontispiciu scria S. C. Ghersavetro S. R. L. “Ce să-nsemne, oare, Ghersavetro?”, mă-ntrebam eu. “Să fie zoologie, să fie botanică, să fie cosmologie?” M-am apropiat de vitrină, poate mă vor ajuta mărfurile expuse. Dar nimic deosebit: alune prăjite, prăfuite și râncede, poate, “American coca, the real tast of America” – halal gust al Americii într-o zeamă îndulcită și colorată, țigări cu timbru sau fără - nu fiscale de valori mici, acestea se găsesc numai la bișnițari, cumpărate cu acte-n regulă sau din contrabandă, gume pentru mestecători enervanți, a la...”viața e scurtă, gustul e lung” - dacă mor, gustul nu știu pentru cine mai e lung, pe care, scuipate pe stradă, le găsești acasă pe pingeaua pantofului lămurindu-te, astfel, de ce simțeai un ghiont în talpa piciorului. Și altele.
Nereușind să dezleg oripilantul nume am plecat. M-am dus acasă și am răsturnat biblioteca să caut prin tot felul de dicționare – enciclopedic, mitologic, filosofic apelând până și la manuale, fără niciun rezultat, însă. „Ei bine”, mi-am zis, “mâine intru în magazin și îl întreb pe patron. Nu e rușine când întrebi, e rușine când ignorezi, făcând pe deșteptul că le știi tu pe toate”.
A doua zi la ora zece, nerăbdător, m-am înfățișat la magazin. Mare a fost surpriza pentru mine întâlnindu-l acolo pe un coleg pe nume Lică.
- Ce faci Lică?
- Dar tu Vasile?
și din vorbă-n vorbă am aflat că el e unul din patroni. Și îi zic:
- Măi Lică, iartă-mi lipsa de cunoștințe de cultură generală, ce vrea să spună firma ta, ce ascunde acest cuvânt, Ghersavetro?
- Aaa!..., e simplu, a răspuns el dezinvolt. E o combinație de mai multe nume.
Curiozitatea mea a crescut.” Ia să văd ce combinație filosofico – chimico – fizico – dendrologico – paranormală etc. a reușit Lică”. Și a continuat:
- Gher vine de la Gherghina, soacră-mea, sa vine de la Safta, fiică-mea, vet de la Veta, nevastă-mea și ro de la România.
Nu știu ce mutră am făcut dar l-am mai întrebat doar atât:
- Bine, dar...spuneai că ești copatron!
- Sunt, da!, mi-a răspuns.
- Păi dacă ești, atunci numele tău unde se regăsește în această denumire?, altfel frumoasă și inspirată, am adăugat eu să-l flatez.
- Aaa!..., a exclamat el din nou. Știi, nevastă-mea și soacră-mea au avut dreptate. Dacă firma noastră e S. R. L. și pe mine mă cheamă Lică, eu sunt L din coada lui S. R. L.
Atât de mult m-a obsedat acest savantlâc încât seara, la nu știu ce întrebare a soției, m-am trezit mormăind: “Gherghina, Safta și Veta din România S. R. Lică”.

2003



HOT – DOG ȘI SECOND – HAND




De când cu neprețuita noastră tranziție umblu în fiecare zi cu geanta plină de tot felul de dicționare, dar mai ales cu dicționarele arab – român, turc – român, chinez – român și englez – român. Asta pentru că mereu apar noi mărfuri pe piață, pe ale căror ambalaje e scris în limbile Turnului Babel și fiindcă atunci când întrebi ce proprietăți are un produs oarecare vânzătorii dau din umeri. Servit cu inamabilitate le amintești deviza „clientul nostru, stăpânul nostru”. Ei bine, să te dea afară din magazin, nu alta. I-am spus unuia odată: „nu te obosi, domnule, că mă dau afară prețurile!”.
Într-una din zilele lunii februarie a anului 1998, cum mergeam eu pe trotuarul Șoselei Ștefan cel Mare din Capitală, mai mult în slalom prin talmeș – balmeșul de tot felul de chioșcuri, tarabe, cutii de carton, navete, sticle, ziare așternute pe care erau expuse mărfuri alimentare, atent să nu pun talpa pe brânză și castraveți, Doamne ferește! să alunec și să-mi sparg capul, deodată îmi apare în cale o gheretă mare, în formă de cilindru, pe care scria hot – dog. Și cum din engleza pe care am învățat-o mi-am amintit că dog înseamnă câine, m-am întrebat: „oare, în tubul ăsta sunt de vânzare câini?” Nu auzeam nici lătrături nici scheunături. Nu știam, însă, ce-nseamnă hot. „Ia să scot dicționarul englez – român”, mi-am zis. Caut la hot – dog și citesc de vreo trei ori fiindcă nu-mi venea să cred: câine fierbinte, cu adăugirea că expresia e americănească. „Cum dracu vine asta, câine fierbinte?” M-am dus cu gândul la asiatici care savurează la ospețe carnea de câine. Dimineața, în piețe, sunt aduși nenorociții de câini, bătuți cu vergeaua pe viu, toată noaptea, spre a se înfrăgezi carnea și, la alegerea clienților, sunt sacrificați și vânduți. „Poate”, zic eu, „le spun fierbinți pentru că, bătuți măr, sunt înfierbântați”. Dar mi-a venit repede în ajutor unul care s-a oprit la ferestruica țevii. „Ia să văd, poate ăsta cumpără un câine!” A scos banii din buzunar și i-a dat vânzătorului. Și, când eu nerăbdător așteptam să văd câinele, omul trage mâna din gaură ținând în ea un fel de sandviș, adică pâine având în mijloc un cârnat, un crenvurșt. Cu alte cuvinte americanii, și acum și noi, mâncăm nu un cârnat oarecare ci un câine fierbinte. Poate, la americani, sintagma hot – dog să aibă o semnificație , dar la mine nu are niciuna. Afară de asta prea îmi vine greață când îmi spui „hai să te servesc cu un câine fierbinte”, gândindu-mă la cantitatea de jeg pe care o acumulează în ani și la rahatul pe care îl mănâncă atunci când e lihnit de foame.
Intrigat de atâta cosmopolitism am continuat drumul pe trotuar și, când ridic capul, ce văd?, un panou pe care scria confecții la second – hand. „Ce-o mai fi și asta?” N-am mai scos dicționarul fiindcă știu că în traducere second înseamnă al doilea iar hand înseamnă mână. Dar tot nu m-am lămurit și am intrat în magazin. Ei bine, erau expuse, cu mare grijă, cârpe ieftine, uzate, aduse din Occident – sacouri, pantaloni, fuste, paltoane, bluze, cămăși, perdele, până și ciorapi și încălțăminte. Asta vine cam așa: după ce i-am scăpat pe occidentali de cimitirele de mașini, acum le facem curățenie în case, scoțându-le la vânzare pentru noi, vechiturile textile. „Dar...ia să mă gândesc. Uite, mai e puțin până la primăvară, vin la ăștia, iau o pereche de pantaloni – douăzeci și cinci de mii de lei, chiar dacă au o pată în fund, și o jachetă – cincisprezece mii de lei, și ea fără nasturi. Cămașă nu cumpăr, îmi ajunge mirosul meu de transpirație, ce să-l mai iau și pe al altora. Nu iau nici ciorapi și nici pantofi. Adică, după ce îi scap de cârpe pe occidentali, să le plătesc și ciupercile lor de la picioare? Nu-mi ajung ale mele? Cumpăr, așadar, pantalonii și jacheta, merg acasă și le-mbrac, invit soția, urcăm în hârbul de mașină pe care l-am adus din Germania și plecăm la plimbare. Pe drum, fiindcă am făcut economie cumpărând haine cu numai patruzeci de mii de lei, luăm patru covrigi în loc de doi a cinci sute de lei bucata și...ce mai, să tot trăiești!”
De aceea nu înțeleg de ce spun unii că noi nu vom fi primiți în Uniunea Europeană. Mă-mbrac în second – hand – uri occidentale, mă plimb cu hârb la second – hand occidental, mănânc câini, nu neapărat fierbinți, la punga mea se poate și reci, vorbesc în limba lui second – hand, așa că...al lor sunt!

2003



SPOVEDANIA




Așezat pe scaun la umbra unui copac din curtea bisericii, într-o zi de primăvară timpurie din Săptămâna Patimilor, tânărul preot, după ce i-a pus patrafirul pe cap, a invitat-o pe Fița lui Beșică, o fată la vârsta pubertății, să-și mărturisească păcatele:
-Spune!, Fițo, ce ai greșit cu gândul, cu vorba sau cu fapta?, că Dumnezeu e mare și iertător.
Fata, după o scurtă pauză în care s-a tot foit sub patrafir, de parcă nu-și găsea locul potrivit în genunchi pe iarbă, s-a decis, în cele din urmă, să se confeseze și, cu glas pierdut și oftând, a murmurat:
- Am sărit pârleazu’, părinte!
Duhovnicul, surprins de răspunsul insolit al acesteia, după un timp de gândire i s-a adresat afectuos:
- Spune-mi, te rog, te-ai mai spovedit până acum?
- Nu!, părinte, e prima dată.
“Aha!”, a gândit preotul, ”copil fiind îi e rușine să spună simplu că a luat câteva cireșe sau mai știu eu ce de la un vecin și că pentru asta a trebuit să treacă pârleazul. Să-i
dau o mână de ajutor”.
- Fițo!, că doar ai auzit de la mama și ai învățat la religie, păcate-nseamnă...dacă n-ai spus adevărul, cumva, dacă...ai râvnit la bunul altuia sau...ai luat de la el ceva, dacă...l-ai mâniat pe Dumnezeu...
- Știu, părinte, știu!, aproape că l-a-ntrerupt ea.
- Păi dacă știi...
- Am sărit pârleazu’, părinte!, a repetat ea grăbită.
Popa, care venise de curând în parohie dintr-o localitate îndepărtată, a realizat, în sfârșit, că sintagma pe care o auzea pentru prima dată la spovedanie, trebuie să aibă o semnificație, un subînțeles prin aceste colțuri de zare. De aceea, cu glas domol și oarecum stânjenit, a-ntrebat:
- Și…ce zici tu că ai făcut, e un păcat?
- E, părinte, e!, a răspuns fără echivoc Fița, că să vedeț’ cum a fost. Acu’ o săptămână m-a trimes mama la vecinu’ nostru, Dedu lu’ Codârlă, poate-l știț’, ăla dă are doi cai tineri și frumoși, să-i cei grebla împrumut, că a noastră s-a rupt, să strângem frunzili dîn curte, acu-nainte dă Paști. Și am loato p’în dos, că e mai aproape, un’e el are un pârleaz în loc dă poartă. N-am sărit bine peste el că s-a repezît câinili la mine - știam că numa’ noaptea e dăzlegat - și dîn spărietură m-am împiedicat și am căzut pă spate. Dedu, care erea mai dăparte, a alergat să mă apere și în învălmăș’al-aia a căzut și el, lângă mine. Și câinili cân’ a văzut așa, lătra mai tare la mine și ca să nu mă muște, Dedu a venit peste mine, cu fața, și m-a acoperit.
- Și, și?, a tresărit popa.
- Și cân’ s-a mai potolit câinili, că Dedu a scos dîn pozînar nu șt’u ce și i-a dat să mânce, eu am dat să mă trag în sus dă su’ Dedu...
- Și te-ai tras?, s-a repezit preotul cu nedisimulată curiozitate.
- M-am tras eu da’ nu cine știe ce că iar s-a dat câinili la mine. Da’ cân’ m-am tras, m-am agățat dă ceva și s-a rupt brăcinaru’ fustii și câinili, cân’ a văzut că să dăsface fusta, a-nfipt colțî-n poale și trăgea-n sus dă ea, s-o rupă nu alta!
- Și Dedu...Dedu ce făcea?, a insistat duhovnicul ostentativ.
- Dedu erea-n genu’che și c-o mână țînea dă fustă s-o lase câinili dîn gură iar cu ailantă erea pă cheotor’li pantalonilor, că i s-a rupt bretel’li și i-a căzut în vine.Ce mai, pârleaz nenorocit, părinte!
- Și câinele ce-a mai făcut?, a mai întrebat preotul congestionat.
- Câinili...ce să mai facă? Dac-a văzut că stăpânu’ lui n-a pățît nimic, să-nvârtea și miros’a pă după noi, dân’ dîn coadă vesel.

2003





NENICU




Majoritatea concetățenilor, mai ales tinerii, nu auziseră de numele și de prenumele lui ci de Léú. Așa îl pomenea mai toată comunitatea. Unii, puțini la număr, îi spuneau și Cotroașe, un epitet folosit de el în relațiile cu bărbații mai apropiați pe care, uneori, îi răsfăța și cu diminutivul Cotroșel. Ce semnificau ele? Nici el nu știa.
Vechi țărănist venerându-l pe Iuliu Maniu. Adversar al comuniștilor, se integra perfect în faimoasa sintagmă a lui Nicolae Ceaușesu: omul multilateral dezvoltat. Fiindcă era dascăl de biserică, sanitar, ceasornicar, dentist, radiofonist, mecanic auto...Nu practica tarife piperate așa că toți apelau la serviciile lui.
Înainte de naționalizarea mijloacelor de producție, deținea în proprietate motor și batoză pentru treierat. La el am văzut, pentru prima oară, un autoturism decapotabil, vechi, dar cu ajutorul căruia voiaja prin praful și hârtoapele comunei. Auzeam în Vale cum ambala motoarele pe platoul dealului cu biserica Topana, unde locuia.
Printre puținii oameni din localitate care aveau aparat de radio cu căști era Léú, ceea ce îi facilita informarea asupra evenimentelor politice, de la „Europa Liberă”, „Londra”, „Vocea Americii”...Știa ce ultime declarații au mai făcut Aizănhover și Degaule, cum pronunța el numele lui Eisenhower și al lui De Gaulle. Numai ce îl auzeai prin anii 1946 – 1947 spunând:
- S-au dus dracu’ căcănarii, comuniștii, adică, vin americanii!
După anii ’50, zadarnica așteptare a sosirii americanilor dar și arestările securității, l-au redus la tăcere.
Avea soție și copii dar nu l-a văzut nimeni, niciodată și nicăieri cu ei. Era tocmai ce trebuia spre a se fi convertit la religia islamică. Dispunând de două corpuri de casă, el coabita separat cu ceasurile, seringile, cleștele pentru scos dinți și aparatul de radio.
Antialcoolic și antitabacic dar nu și antimuieratic. Când „prindea” câte una, și prindea destule, doar ce îi zicea:
- Fire-a leului dă ștoalfă – că de la înjurătură i se trăgea porecla – ia dă-te colea!
Pentru asemenea situații nu-i lipsea din buzunar sticluța cu spirt.
Poate că lucrurile se petreceau după următorul scenariu: venea pacienta să-i scoată o măsea și pleca nu numai ușurată de dureri dar și satisfăcută pe deasupra, că pe deasupra se-ntâmpla, sau să-i facă o injecție în fesă, după care o-ntorcea pe partea cealaltă. Ori...invers. Și cum în „apartament”, cum spuneam, era singur...De pe urma unor aventuri, în sat trăiau câțiva băieți despre care se vorbea că sunt concepuți cu el. Unul din ei era, zicea lumea, „leit Léú”. N-am auzit să se fi deschis procese de paternitate.
Avea un cult pentru portul popular. La horă-n sat, proaspăt ras, cu mustața având colțurile în sus, bine răsucite, ca mai totdeauna, de altfel, și obraji de om bine hrănit și odihnit, venea îmbrăcat în cămașă albă de bumbac, cusută cu arnici, pantaloni albi din dimie, fustanelă cu șebac...Iar pe cap purta pălărie cu borurile în sus spre deosebire de colegul său de breaslă, înalt și slab ca un ascet, „dășiratu’ dă Sfântulețu”, cum a fost poreclit, care, umbla descoperit, fapt neobișnuit atunci la sate, fiindcă de zgârcenie nu-și cumpăra măcar o „pearcă”, adică de la vechituri, cleveteau mirenii.
La biserică Léú se instala în strana din stânga de unde, pe deasupra ochelarilor și printre cântări, supraveghea toată mișcarea. La el veneau femeile cu pomelnicele, neratând ocazia să ciupească una – două din ele, discret sau chiar ostentativ, uneori.
Într-o seară a convins o săteancă să facă amor cu el, undeva în zăvoi, aproape de casa ei, când, deodată, aud foșnete sub talpa cuiva ce se îndrepta spre ei. Abia ce el și-a tras pantalonii iar ea a dat drumul la fustă, că soțul femeii, cu ochii holbați și cu un par în mâini, l-a-ntrebat:
- Dumneata ereai, nenicule?
- Eu, eu !, am trecut să-ți fac injecția.
- Ce m-ai speriat ?!, nenicule, a adăugat omul, credeam că e vreun hoț.

2003






OAULI




- Încotro, vecină, așa dăvreme, cu fulgii lustruiț’ și sulemenită?, a cârâit Porumbaca la Moțată.
- Mă duc la ferma lu’ Marian Tănase și pân-acolo e drum lung, d-aia m-am sculat cu noaptea-n cap.
- Auz’, a dracu’, eu proasta credeam că ai întâlnire cu cocoșu’ să te calce cân’ colo… să fii tu totd’auna mai cu moț ca toate. Că nu te-o fi chemat la vreun bal dă cristal?!, s-a-nfoiat Porumbaca dând să ciupească.
- Ei, a crăoit Moțata, ferindu-se din calea suratei, că parcă dă călcat și dă bal mi-arde mie-acuma. N-ai auzît as’ară la televizor?
- Nu, n-am auzît.
- Păi dacă te culci odată cu găin’li… Erea la parlament și-a zîs că are oauă multe, nu mai știe câte. Toată noaptea m-am sfredelit și m-am gândit că acolo e dă mine. Nu mai stau cu prăpădit-osta dă cocoș care, după ce m-a tăvălit atâta p’în praf, mi-a scos toț’ fulgii dă pă spinare, că dă dureri mi-a trecut chefu’ să mă scutur cân’ să da jos dă pă mine, și m-a lăsat goală pușcă. Abia am putut, acușica, să mă acoperi cu doo pene amărâte dînspre ăripi, să nu zîcă omu’ că sînt o sărăntoacă. Și mi-ajunge-atâț’a ani în împuțît-osta dă coteț. La Tănase e al’ceva. Poate mă ia la București și-m’ dă și mie un apartament în blocu’ lui. Acolo… curățîcă, fulgi și boabe dă import, căldurică… că dîn cauza corentului dîn coteț sînt recită mereu. Și oauli e gata făcute, eu numa’ clocesc zî și noapte.
N-a terminat bine Moțata că hop și Pitica zburând la ele de peste gard.
- Moțato, să știi că eu și Golașa am înțeles altfel. Nu dă oauă dă care facem noi a vorbit Marian Tănase. Are, el, oauli lui, cum are și cocoșu’ nostru.
- Da’ cocoșu’ are numa’ doo, ce n-am văzut eu?, a cloncănit Moțata.
- Păi tocma’ asta e, că ne-am mirat și noi, cum dă are el așa multe?!, s-a lovit cu gheara peste cioc Pitica.
- Aaaha!…, a bătut din aripi Porumbaca, după ce a râcâit într-un smoc de iarbă, acuma-nțeleg eu. Da, da, da…s-ar putea, s-ar putea că d-aia e el așa pipotos.
- Ãăă!, a sărit Moțata, mi-ai loat cotcodacu’ dîn plisc, vecină, că și mie mi-a trecut asta p’în creastă. Păi dacă și voi credeț’ la fel mă duc, ce mai, ce-o fi, o fi, să ne dea și noo sămânță dă prăsîlă. Că tot a-mbătrânit oștogar-ost-al nostru. Ne creștem noi un cocoș ca Tănase. Ș-atuncea să vedeț’, cumetrelor, numa’ tănăsei și tănăsele în ogradă.
Cocoșul
fost șef de harem
P. S. Tocmai se pregătea să plece Moțata când, deodată, Porumbaca s-a apropiat de ea și i-a piuit la ureche:
- Cân’ te-ntorci, nu acuma, că aude asta, să-m’ spui și mie cum ai făcu’ d-ai văzut oauli cocoșului, că am vrut și eu să le văz da’ n-am putut dă găinaț.

4 aprilie 2003




PIRNA ȘI MITRUÞÃ AL GOAII





- Acuma că pusăi mămăliga la fiert, să stau și eu nițăl să-m’ trag sufletu’, că mă doare niște șale!...,a zis Pirna ieșind pe prispa casei cu un scăunel în mână, pe care s-a așezat gemând, cu picioarele îndepărtate dar acoperite de fusta până la pământ și cu mâinile împreunate pe genunchi.
-I-auz’ cum vâjâie daraua, a continuat ea, umblă p’în sat cu plosca să cheme la nuntă. Dăs’ară e fedeleșu’ dracu’...Să vez’ mâine plocoane, numa’ damigene cu băutură și papornițe cu lighioane. L-a pus naș pă primar că e omu’ lui. Ș’a chemat-o pă Dragomiroaica, aia cu păru’ pân’ la cur dă cântă la televizor.
- Da’ ce nuntă e?, a-ntrebat soțul ei, Mitruță al Goaii, care rupea surcele și le așeza lângă gard.
- Ãla-l lu’ Șotângă îl însoară pă fi-s’u.
- Al lu’ Șofrângă?, a cerut lămuriri Mitruță.
- Da!, al lu’ Șotângă.
Mitruță, încruntat și mișcând buzele făcute bot când înainte, când înapoi, de parcă
memoria lui s-ar afla în proeminențele bucale, se uita lung la Pirna scărpinându-se pe burtă cu o surcea și dând de-nțeles că nu pricepe.
- I-a dat ălui-al lu’ Sacâz niște bani, a reluat Pirna, să n-aivă pretenții că fi-s’u
a lăsat-o borțoasă pă fi-sa-n păresîmi, ș-acuma l-însoară cu a lu’ Așchie, că are avere, nu ca aia săracă lipită pământului. Că are bani ai dracu’...Ce-a făcut, ce n-a făcut că ..uite c-a scăpat.
- L-a scăpat, ai?, a-ntrebat Mitruță.
- Da!, a scăpat. L-a loat la ...ăla cu nume dă dușumea, cum îi zîce...parchet bată-l
să-l bată, că zîce c-a intrat în contrasbandă cu lumea interpolă ș-a adus marfă și n-a plătit acize.A stat câteva zîle-acolo și s-a-ntors. Ș-acuma le face-n năcaz ăstora dă zîcea că-l priponește. Uite că nu l-a priponit. Dăgeaba l-a pus el naș pă primar?
Mitruță iar s-a strâmbat, scărpinându-se la fund cu o surcea în căutarea memoriei.
- Așchie zîci?
- Așchie, da!, dă stă lâng-al lu’ Dârloagă d-a pus boii d-a-ndoasilea-n jug, că erea
beat, cum a făcut...nu șt’u, da’ i-a pus, și s-a dus să are. Cân’ a zîs cea, bou’ care erea dă
hăis a intrat pă brazdă că el așa erea-nvățat și l-a-mpins pă-l care erea dă cea pă arătură. Cân’ a zîs hăis, bou’ care erea dă cea l-a-mpins pă-l care erea dă hăis ș-a i’șit amândoi pă pământu’ nearat. Cu plugu’ după ei cân’ pă arătură cân’ pă miriște.
- Aaa!, a exclamat Mitruță strâmbându-se, după care a-nceput să dea din mâini și
să se miște ba-n stânga, ba-n dreapta strigând: hăis, cea, hăis, cea!
- Ce-ai, omule, te-a apucat pandaliili?, a mai reușit să zică Pirna că Mitruță, revenind la mimica de mai-nainte, a-ntrebat:
- Al lu’ Dârloagă, ai?
- Da!, ăla dă l-a fătat mă-sa-n pădure cân’ aduna surcele, dă s-a bătut cu-al lu’ Stârcitu-n pârău, pă lemne, a adăugat Pirna mai apăsat. Ãla ...că e bușteanu’ meu, ălălant...că e-al meu, că cân’ a sosît canton’eru’ erea numa’ sânge.
- Aha!, al lu’ Stârpitu, a mormăit Mitruță continuând să se strâmbe.
- Ei, al lu’ Stârpitu!, a răspuns Pirna dând din mâini a lehamite că Mitruță tot nu-nțelege. Al lu’ Stârpitu-a mâncat bureț’ otrăviț’, dă erea să moară, că care nu știe care e buni...așa pățăște. Mă duc să mestec mămăliga și să iau fiertura dă pă foc.

2003