“Draga Amrita Devi,
Confidentele Dumneavoastra m-au miscat mai mult decat va pot spune, si singur ma intreb daca sunt demn de ele... Cel mai important si mai emotionant fapt trait de mine in India a fost sa va intalnesc pe Dumneavoastra si poate fi legat de firele destinului meu cu ceea ce mi s-a intamplat in adolescenta. Pe vremea aceea, am citit doua carti – Amrita si Sadhana. Amandoua m-au impresionat in cel mai inalt grad si am ramas fascinat de lumea indiana pentru intreaga viata... In sfarsit, am reusit sa va vizitez tara. Acolo am avut prilejul sa invat din suferinta dumneavoastra ce este sufletul si ce suntem noi toti.
Am fost constient, cand, la vremea aceea, v-am spus ca timpul si uitarea nu ating decat suprafata constiintei noastre, ca memoria noastra efectiva este in fapt absoluta si ca de aceea noi suntem intr-un fel nemuritori. Aceasta era convingerea mea ferma,dar , ca fiinta omeneasca, trebuie sa caut noi dovezi pentru a-i da un suport. Mi-ati dat, pot spune, cea mai extraordinara marturie a atemporalitatii realitatii, ca, de fapt, constiinta noastra este numai in aparenta dominata de timp si ca noi suntem apti sa ne eliberam de el. Adevarata moarte e uitarea si singura noastra sansa de a deveni nemuritori este s-o tinem in frau si sa devenim Amrita.
Oricat de dureroasa a putut sa para suferinta Dumneavoastra, trebuie sa intelegeti ca, dupa ce v-ati implinit indatoririle pamantesti, va aflati acum intr-o stare de gratie care este deasupra fericirii si a nefericirii... Numai dragostea poate sfida uitarea si timpul, si esti in puterea lor si te prabusesti daca nu esti apt de iubire sau daca te retragi in inconstient...”

Scrisoarea lui Sergui m-a facut sa ma gandesc : Ce este adevarul ? Ce este nemurirea ? Voi cunoaste gustul nemuririi, pentru ca pot simti din nou prezenta vie a ceea ce a fost candva mort. Priveste pe barbatul care intra acum in odaie cu un maldar de ziare, este oare el mai adevarat decat cele doua figuri aplecate peste cutia de lemn, alegand fise pentru a intocmi un catalog ? Trecutul este ireal, nu prezentul? A disparut nu se stie unde, sau este fixat undeva anume ? Capacul a fost dat la o parte; unul cate unul, chipurile de umbra apar la suprafata si-si fac simtite existenta.
Uneori, sunt inspaimantata de propriile mele emotii. E ca si cum o primavara fierbinte tasneste din adancurile pamantului si se imprastie peste tot. Tot astfel, din necunoscute adancuri izbucneste aceasta arzatoare flacara a iubirii. Sunt ingrozita. O,Doamne, nu va seca totul in jurul meu ?