poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4173 .



Quo vadis
proză [ ]
Epilog

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Henryk_Sienkiewicz ]

2006-08-21  |     |  Înscris în bibliotecă de Baluta Iulia



La inceput,rascoala legiunilor din Galia sub conducerea lui Vindex nu parea sa fie periculoasa. Imparatul avea de-abia treizeci si unu de ani si nimeni nu indraznea sa spere ca lumea se va elibera in curand de cosmarul care o sufoca. Oamenii isi aduceau aminte ca si sub alte domnii mai demult, avesesera loc miscari ale legiunilor, care insa trecusera fara sa atraga supa ele schimbarea domniilor. Astfel, in timpul lui Tiberius, Drusus inabusise revolta legiunilor din Panonia, iar Germanicus pe a celor de la Rin, “De altfel – spuneau oamenii- cine-ar putea sa ia domnia dupa Nero, de vreme ce aproape toti urmasii divinului Augustus su pierit in timpul domniei lui ?” Altii, uitandu-se la colosii care-l reprezentau ca pe Hercule, isi inchipuiau, fara sa vrea, ca nici o forta nu va frange o asemenea putere. Erau si din aceia care, de cand plecase in Achaia, ii duceau dorul, caci Helius si Politetes, carora le lasase conducerea Romei si a Italiei, domneau si mai sangeros decat el.
Nimeni nu mai era sigur de viata si de avutul lui. Legea incetase sa mai apere pe cineva. Decazuse demnitatea umana si virtutea, slabisera legaturile de familie, iar inimile umilite nu indrazneau sa se mai amageasca cu sperante. Din Grecia veneau ecourile unor nemaipomenite triumfuri ale Cezarului; mii de coroane obtinute si mii de concurenti invinsi. Lumea aparea ca o imensa orgie sangeroasa a unor mascarici. Castiga teren convingerea ca venise sfarsitul virtutii si al lucrurilor grave, ca acum era timpul dansului, al muzicii, al desfraului si al sangelui; ca de acum inainte asta-i viata. Imaparatul, caruia revolta ii deschidea perspectiva unor noi jafuri, nu se prea framanta din pricina legiunilor rasculate si a lui Vindex, ba chiar se bucura uneori. Nu voia sa se intoarca din Achaia si abia cand Helius il anunta ca daca mai intarzie, poata sa-si piarda domnia, se indrepta spre Neapolis.
Acolo, juca din nou si canta, lasand sa-i treaca pe langa urechi vestile privitoare la desfasurarea tot mai amenintatoare a evenimentelor. In zadar ii explica Tigellinus ca revoltele dinainte nu avusesera conducatori, in timp ce acum in fruntea rasculatilor e un barbat care se trage din vechii regi acvitani, un razboinic slavit si experimentat. “Aici, ii raspundea Nero, ma asculta grecii, singurii care stiu sa asculte si singurii care sunt demni de cantecul meu.” Spunea ca primele lui indatoriri sunt arta si gloria. Numai cand auzi ca Vindex l-a declarat un artist mizerabil, atunci s-a maniat si a pornit spre Roma. Rana provocata de Petronius, alinata de sederea in Grecia, se redeschise in inima lui si voia sa obtina dreptate din partea senatului si pedeapsa pentru insulta nemaipomenita.
In drum, zarind un grup turnat din bronz ce reprezenta un razboinic gal rasturnat de un cavaler roman, il considera de bun augur si de atunci, daca amintea de legiunile rasculate di de Vindex, n-o facea decat pentru ca sa rada de ei.
Intrarea lui in oras intrecu tot ce se vazuse pana atunci. Aparu in acelasi car in care candva intrase triumfal Augustus. Fu daramata o arcada a circului ca sa se faca drum cortegiului.senatul, cavalerii si multimi imense iesira in intampinarea lui. Zidurile se cutremurau de urale : “Salut, Augustus, salut, Hercule ! Salut, divine, unicule, olimpicule, pitianule, nemuritorule !” In urma lui erau purtate cununile castigate, cu numele oraselor in care triumfase si ale maestrilor pe care-i intrecuse inscrise pe tablite. Nero insusi, beat de bucurie ii intreba, emotionat, pe curtenii din jur, ce-a fost triumful lui Cezar, pe langa triumful lui ?! Gandul ca vreunul dintre muritori ar indrazni sa ridice mana asupra unui asemenea maestru semizeu nici nu voia sa-i treaca prin minte. Entuziasmul si nebunia multimii atata propria lui nebunie. In ziua acestui triumf, s-ar fi parut ca nu numai imparatul si orasul, ci intreaga lume isi pierduse mintile.
Nimeni nu vedea prapastia ascunsa sub mormanele de flori si de cununi. Totusi, in acea noapte, coloanele si zidurile templelor se innegrira de inscriptii care aminteau crimele imparatului, amenintandu-l cu apropiata razbunare si batjocorindu-l ca artist. Trecea din gura in gura, ca un proverb, costatarea ironica : “Atat a tot cantat, pan-a trezit cocosii (gallos)”. Vesti alarmante incepura sa cutreiere orasul, luand proportii monstruoase. Nelinistea ii cuprinse pe curteni. Aflati in nesiguranta, nestiind ce le rezerva viitorul, oamenii nu indrazneau sa simta si sa gandeasca.
El insa, cantinua sa fie preocupat numai de teatru si de muzica. Isi petrecea timpul cercetand instrumentele muzicale recent inventate. La Palatin se faceau experiente cu o noua orga, hidraulica. In mintea sa copilarita, incapabila de un sfat matur sau de o actiune barbateasca, isi inchipuia ca planul de reprezentatii si spectacole, care vize viitorul cel mai indepartat, va inlatura de la sine primejdia. Cei din imediata lui apropiere, vazand ca in loc sa caute mijloace si armata, se preocupa doar sa gaseasca cele mai nimerite expresii care zugravesc groaza, incepura sa-si piarda capul. Unii banuiau ca numai se straduieste sa-si ascunda de ceilalti teama si nelinistea prin tot felul de citate. Si, intr-adevar, il stapanea infrigurarea. Zilnic, nascocea zeci si sute de noi proiecte. Uneori, se decidea sa intampine pericolul, poruncea sa se impacheteze in care si citerele si lautele, sa fie imbracate ca amazoane si inarmate sclavele tinere si sa fie aduse legiunile din Rasarit. Alteori, se gandea sa aplaneze revolta legiunilor din Galia nu prin razboi, ci prin cantec. Se entuziasma, imaginandu-si spectacolul pe care avea sa-l dea dupa ce-o sa-i atraga pe soldati de partea sa prin cantec. Iata, legionarii il vor inconjura cu lacrimi in ochi, iar el le va fredona epinicium, dupa care va incepe epoca de aur pentru el si pentru Roma. Pe urma, iarasi cerea sange. Uneori, declara ca are sa se multumeasca cu satrapia Egiptului. Amintea ca ghicitorii i-au prezis c-o sa domneasca in Ierusalim, sau, emotionat, isi spunea ca o sa-si castige painea cea de toate zilele ca un cantaret ambulant, iar orasele si tarile au sa-l cinsteasca atunci nu ca imparat, stapan al globului pamantesc, ci ca pe un cantaret cum n-a mai avut omenirea pana atunci.
Si astfel se zvarcolea nebuneste. Canta, acompaniindu-se, modifica planurile, schimba versurile, isi schimba viata sa si a lumii intregi in naluciri absurde, fantastice si infricosatoare totodata, din care rezultau un caraghioslac strident, expresii umflate, versuri mizerabile, gemete, lacrimi si sange; iar intre tima norul din Apus crestea si devenea tot mai amenintator cu fiecare zi. Se intrecuse masura, comedia mascariciului s-apropia in mod evident de sfarsit.
Cand ii ajusera la urechi vestile despre Galba si despre alaturarea Spaniei la revolta, il apuca o furie nebuna. Sfarama cupele, rasturna masa la petrecere si dadu porunci pe care nici Helius, nici insusi Tigellinus nu indraznira sa le execute. Sa fie ucisi toti galii care locuiesc in Roma, pe urma sa se dea foc inca o data orasului,sa se dea drumul fiarelor din vivarii, iar capitala sa fie mutata la Alexandria – asta i se paru lui o opera mare, uluitoare si frumoasa. Insa zilele atotputerniciei lui trecusera. Chiar si partasii la vechile lui crime incepura sa se uite la el ca la un nebun.
Moartea lui Vindex si neintelegerea dintre legiunile rasculate pareau sa incline din nou balanta de partea lui Nero. Din nou au fost anuntate in Roma noi petreceri, noi triumfuri si noi sentinte, cand intr-o noapte, din tabara preorienilor a venit pe un cal inspumat un sol cu vestea ca soldatii din oras au ridicat stindardul rascoalei si la-u proclamat pe Galba imparat.
In momentul venirii solului, Cezarul dormea. Trezindu-se, striga in zadar dupa garda sa personala, care veghea noaptea la usa camerei lui. Palatul era pustiu. Doar sclavii mai furau in incaperile mai indepartate ceea ce se putea fura in graba. Aparitia lui insa ii sperie. Ratacea singur prin palat, umplandu-l cu strigate de teama si disperare.
In cele din urma, ii venira in ajutor libertii, Faon, Spirus si Epafrodit. Il indemnara sa fuga, spunandu-i ca nu mai nici un moment de pierdut. El insa isi mai facea iluzii. Dar daca, imbracat in doliu, ar tine o cuvantare in fata senatului, oare acesta ar putea sa reziste lacrimilor si elocintei sale ? Daca ar folosi toata arta sa de orator, toata elocinta si talentul actoricesc, oare ar putea sa-i reziste cineva in lume? Oare nu i-ar da macar prefectura Egiptului?
Libertii, obisnuiti cu lingusirile, inca nu indrazneau sa-l contrazica direct, ii atrasera doar atentia ca, pana sa ajunga la Forum, poporul are sa-l sfasie bucatele si-l amenintara ca, daca nu incaleca imediat, au sa-l paraseasca si ei.
Faon ii oferi adapost in vila sa, care era dincolo de Porta Nomedana. Dupa cateva clipe, incalecara si, acoperindu-si capetele cu mantiile, se strecurara spre marginile orasului. Noaptea palea. Pe strazi domnea totusi miscare, dovedind astfel ca se-ntampla lucruri neobisnuite. Soldatii, cate unul sau in grupuri mici, se raspandisera prin oras. Nu departe de tabara, calul imparatului sari brusc intr-o parte, speriat de un cadavru. Mantia cazu de pe capul calaretului si un soldat, care tocmai in clipa aceea trecea pe langa el, il recunoscu pe suveran, insa, intimidat de intalnirea neasteptata, il saluta militareste. Trecand pe langa tabara pretorienilor, auzira ovatii tunatoare in cinstea lui Galba. Nero intelese in cele din urma ca i se apropie ceasul mortii. Il cuprinsera teama si remuscarile. Spunea ca vede inaintea lui un intuneric in forma de nor negru, din care privesc spre dansul chipul mamei sale, al sotiei si al fratelui sau. Dintii ii clantaneau de spaima, totusi sufletul lui de comediant gasea parca un farmec in pericolul momentului. Sa fii stapanul atotputernic al pamantului si sa pierzi totul i sa paru o culme a tragediei. Si credincios siesi, isi juca rolul pana la sfarsit. Il cuprinse febra creatiei si dornita patimasa ca cei de fata sa-i tina minte spusele pentru posteritate. In anumite momente, declara ca vrea sa moara si-l chema pe Spiculus, cel mai indemanatic ucigas dintre toti gladiatorii. In alte momente declama : “Mama, sotia, tatal, ma cheama in moarte !” Strafulgerari de speranta se trezeau totusi din cand in cand in el, vane si copilaresti. Stia ca se apropie moartea, dar nu-i venea sa creada in ea.
Gasira deschisa Porta Nomedana. Mergand mai departe trecura pe langa Ostrianum unde propovaduise si botezase Petru. In zori ajunsera la vila lui Faon.
Acolo, libertii nu-i mai ascunsera faptul ca- timpul sa moara. Porunci sa i se sape groapa si se lungi la pamant sa i se ia masura. Cand vazu pamantul scos din groapa, il apuca frica. Fata lui grasa pali, iar pe frunte ii aparura ca niste picaturi de roua, broboane de sudoare. Cauta pretexte de amanare. Cu o voce tremuratoare, de actor, declara ca n-a sosit inca momentul si incepu sa recite. In cele din urma, ceru sa fie ars. “Ce artist piere !” repeta, buimac.
Dupa putin timp, sosi un sclav al lui Faon cu vestea ca senatul a dat sentinta si ca patricidul urmeaza sa fie pedepsit dupa vechiul obicei.
- Care-i obiceiul? Intreba Nero cu buzele albite.
- Iti prind gatul in furca si te biciuiesc pana mori, iar trupul il arunca in Tibru ! Raspunse Epafrodit aspru.
El isi desfacu mantia la piept.
- Deci a venit vremea ! Zise, privind la cer.
Si mai repeta inca o data :
- Ce artist piere !
In clipa aceea se auzi tropot de copite. Un centurion in fruntea soldatilor venea dupa capul lui Ahenobarbus.
- Grabeste-te ! strigara libertii.
Nero isi duse cutitul la gatinsa abia se intepa caci mana ii tremura. Se vedea ca niciodata n-are sa indrazneasca sa impante cutitul. Pe neasteptate, Epafrodit ii impinse mana si cutitul intra pana-n prasele. Ochii ii iesira din orbite, ingrozitori, enormi, speriati.
- Iti aduc viata ! Spuse centurionul, intrand.
- Prea tariu ! Raspunse, horcaind, Nero.
- Iata, asta-i credinta !
Intr-o clipita, moartea ii invalui capul. Sangele improsca din gatul gros la un suvoi negru florile din gradina... Picioarele incepura sa-i zvacneasca convulsiv si muri.
A doua zi, credincioasa Acteea il infasura in tesaturi de pret si-l arse pe un rug de mirodenii.
Asa a trecut Nero, cu trec viforul, furtuna, incendiul,razboiul sau molima, iar bazilica lui Petru domina pana acum de pe inaltimile Vaticanului orasul si lumea.
Iar langa vechea poarta Capena, se ridica astazi o micuta capela cu o inscriptie cam stearsa : Quo vadis, Domine?

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!