poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-08-13 | |
nu, darius, nu te pot urma așa, pe furiș. nu pot fi acolo decât când lumea zace în cochilii și mâluri, când nu își începe binecunoașterea, călcând peste noi, călcând peste începuturile întâmplării. suntem obscuri, nu îmi spune că avem limpezimi, suntem subțiri și creștem din sunete, înalți, în-departe de lumesc. nu, darius, plutim și noi, așa, interstițial, între carne și oase, ne ascultăm sângele, ne hrănim, ne lăsăm în somn, ne doare, pierim. e simplu, e așa cum ne-au povestit câinii, privindu-ne cum ne devoram zilele cu patimă, înspăimântați, ca în ultima zi. câinii tăi, darius, păzitori de umbre, care simt aburul dispersat, care pre-simt trecerile. nu mai suport trecerile în bărci negre și putrede, nu mai iubesc luntrea, darius. am nevoie de alt mit, de altă facere. am nevoie de câinele meu, să îmi amintească strigătul neîntrerupt de moarte. strigătul nașterilor, fără nicio spaimă, fără nicio coborâre în mormântul Întâmplătorului. să deschidă frigul și să îl încălzească așa, cu blana lui albă, să-mi facă adăpost în iarna paralelă. câinele meu știe încotro mă înclin, darius, am pre-destinată forma balanței, alunec tangențial pe apele sâmbetei, apele saturniene, ce duc plumbul dincolo, ca o linie perfect întinsă între noi și ceilalți din noi. pierduții din noi. ori poate noi suntem pierduții din ei. dumnezeu scrie întotdeauna la patru mâini viața omului. nu, darius, nu mă mai asculta, nici eu nu mă mai ascult, îmi fac un castel de tăcere, unde voi celebra în fiecare joi murirea, fără niciun invitat de onoare. nimeni nu mai are de ales să moară joi. nimeni nu își va sparge amfora după festin. festinul morții. ce stupid sună, darius, ce grotesc. atâta promiscuitate în cuvinte, atâta putreziciune. asmute câinele pe sufletul meu, nu mai pot îndura umbrele umbrelor.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate