TIKENNI GÜL*
“Marea nu poate stinge dragostea, nici rîurile s-o
potolească; de-ar da cineva pentru iubire toate
comorile casei sale, cu dispreț ar fi respins acela.”
Cîntarea cîntărilor ( cap.8, versetul 7)
REVENIT ACASÃ, de cum căzu la pat Vani Yuzbași ajunse la convingerea că preursirea omului corectează epoca…nimic în viața omului nu este nou, decît veșnicul zbucium de a trăi, sorbind din cupa cu bine, cu rău, cu adevăr, cu minciună, cu dragoste. Și, în funcție de cum cunoști aceste legi ale vieții, ți se pare că trăiești ceva nou, nemaiîntîlnit. Deși omenirea demult le-a descoperit sau inventat pe toate și le păstrează în palmaresul ei pentru noi și noi generații. Se prindea la gîndul că omenirea a acoperit de slavă trecutul cu piramidele antice, cu epoca Renașterii, cu gloria strămoșilor, care le-au găsit găgăuzilor libertatea în stepele Bugeacului. Și generației lui i s-a mai oferit un tărîm pentru afirmare…Și el trebuie să lupte mai întîi cu sine însuși, conștient că viața este una și nu se repetă, apoi cu boala care l-a țintuit la pat. Participant la lichidarea consecințelor catastrofei de la Cernobîl, după ce hoinări vreo zece ani prin Rusia în căutare de bani lungi, se convinse că-și poate făuri fericirea la baștină, unde s-a născut, și-a petrecut copilăria și unde a întîlnit prima dragoste. Îi plăcuse încă de cînd plecă la armată de Doca Isiumbeli, pe atunci o copiliță cu șuvițele blonde pe spate, cu sclipiri de stele în ochii ei mari, pătrunzători, cu genele arcuite, cu o nuanță de rumen-smolit în obraji, cu fruntea lată și senină. Acum se vedea tot mai mult alături de ea, alături de ea spera că are viitor…
Profesoară la clasele primare la școala din sat, Doca după lecții îl vizita acasă, petrecînd alături, la patul de suferință, ore în șir. Vani ologise, nu putea să se mai poarte nici în cîrje și ea îl hrănea ca pe un copil, îi schimba scutecele de o singură folosință... La început fapta Docăi nu miră pe nimeni – păru un gest de caritate, care într-o zi se va topi, cum se topește o lumînare subțire din cele ieftine. Dar trecu o bună habă de timp și îngrijirile Docăi puseră în încurcătură mătușele, prietenele ei și tot Congazul. Tata și mama, care munceau al patrulea an în Portugalia, îi trimiteau mesaje, chemînd-o să se gîndească bine la ceea ce face, iar cînd mai aflară că ea a respins propunerea de a-i deveni soție lui Todur Cuijuclu, cel mai barosan businessman din stepa Bugeacului, în general au încetat s-o mai contacteze.
Doca venea la Vani să-i aline privirile triste, să-i spună că Dumnezeu i-a dat viață și tot El va avea grijă să i-o ia, alungîndu-i gîndul la eutanasie, despre care delicanul (flăcăul) începu să pomenească uneori. Adesea rămînea la el pînă după miezul nopții, ascultînd împreună cum dinspre stepa Bugeacului hoinărește vîntul, unduiește negara și adie răcoarea. Se culcușea la picioarele lui Vani, învelit cu o plapumă albă, și vorbeau despre lună, stele, flori, dragoste și moarte. Vani îi povestea cît de frumoși erau trandafirii în vara cînd s-a aflat în vecinătatea reactorului nuclear. Poate din cauză că prea a admirat acea frumusețe orbitoare a trandafirilor bordo s-a ales cu leucemia?..
Acaretul Yuzbașiilor stătea peste două gospodării de casa fetei, chiar în centrul Congazului, în vecinătatea cișmelei, primăriei, maternității și a cimitirului vechi. Stăpînii plecaseră la lucru în Italia și curtea lor era de vreo doi ani pustie. Mai spre vale era curtea maiestuoasă a lui Todur Cuijuclu, în gardul căreia se sprijinea casa profesoarei Doca Isiumbeli. Ea locuia împreună cu mătușa Mariica, o femeie încă tînără, care rămăsese fără soț cu cîțiva ani în urmă și acum avea grijă de nepoată, cît părinții ei erau în străinătate. N-o încînta pasiunea Docăi față de Vani, pe care-l socotea cu un pas în groapă. Se împăca cu gîndul că e vorba de un act de binefacere și nu-i reproșa cînd nepoata zăbovea pînă peste miezul nopții… Îi dorea cu tot dinadinsul un viitor mai altul decît începu să și-l aleagă nepoata, dar cînd aducea vorbă, Doca o ținea morțiș pe a ei.
Odată cu lăsarea amurgului, în cămăruța comodă cu lambrechin la fereastră, tinerii stingeau lampa electrică și aprindeau două lumînări mari, de candelabru. În acele ore nocturne zvîcnetul făcliilor le aducea în suflet consolare. Mlădierea tulpinilor ghimpoase ale trandafirilor ce le străjuiau dragostea la geamul îngîndurat le amintea că se apropie toamna. Petalele bordo se contopeau treptat cu întunericul și admirau pe după perdeaua lui cum fata mîngîie fruntea și umerii încă puternici ai flăcăului, cum îi sărută pleoapele și buzele îngălbenite. Tîrziu, aproape de plecare, Doca pornea magnetofonul și imensitatea sonatei “Maria Midigan” se amesteca în imaginația fetei cu gama culorilor tabloului de pe perete, “Pace eternă” de Levitan, și acest amalgam cromatic părea că se revarsă domol în ființa amîndurora. Flăcările lumînărilor se luptau parcă cu luna ștearsă de oboseala zilei trecute, ce nu era în stare să străbată pologul de plumb al cerului de-afară…
După plecarea fetei, Vani dormea adînc și liniștit pînă a doua zi, pe la chindie, cînd Doca avea să se întoarcă de la școală. Dacă se trezea mult mai devreme, privea îngîndurat prin fereastră grădina, ce deschidea o panoramă plăcută și calmă. Peste tufele de trandafir de-afară, de după gardul de ștachete, prin rumoarea zilei, auzea trecătorii mergînd la primărie sau cișmea și mestecînd toate noutățile vechi și noi, coborîte în stepa Bugeacului. Vorbeau cu îngrijorare de lumea ce pleacă în străinătate, după cîștig, de gospodăriile rămase pustii, de copiii rămași de capul lor, pe drumuri…La cișmea de cu zori pînă seara tîrziu veneau bărbați, femei, bătrâni, flăcăi și fete cu bidoane de aluminiu, în cărucene trase de măgărușii răbdurii de muncă.
În dricul amiezii baciul Vasile Curoglo, un bărbat înaintat în ani, mîna din deal spre uluce mioarele. Pătărănos din fire, ciobanul aduna în jurul lui trecătorii, care zăboveau să asculte vreo înntîmplare, dar mai ales melodiile pe care le interpreta la cîteva instrumente muzicale, pe care le avea mereu prinse la șold: fluier, ocarină, caval, piculină, cimpoi, keminci (vioară) cu arcuș. Slobozea din ele o mulțime de melodii săltărețe — găgăuze, bulgare și moldovenești — tot tropăind din opincuțe, susținut de aplauzele vesele ale multor gură-cască, dar și a unora care se abăteau spre cișmea anume înspre amiezi, ca să prindă bătrînul cu mioarele. Chiar și tineretul, care prefera muzica modernă din barurile satului, venea la acel spectacol în aer liber... Ciobanul purta căciulă țurcănească, bondiță din piele de oaie, se încingea la pantaloni cu un brăgenar roșu și tăifăsuia într-o limbă neaoșă, bogată, cu dialect congazcian. Știa bătrînul și a tămădui cu buruiene și mai era un masor iscusit…
Doca și Vani au devenit cu el prieteni, de cînd bătrînul baci îi făcea masaj bolnavului. Venea de obicei înainte de chindie, își făcea meseria încet și îndelung, ca să aibă destulă vreme să mai discute despre ce se întîmplă în lume și în sat.
— Găgăuzii, ca și toți basarabenii, au devenit păsări călătoare, zicea disperat ciobanul. Nici cînd m-am întors de la război nu erau în Congaz atîtea gospodării părăsite, ca acum…Toți pleacă în străini, cu gîndul la bani, dar bogăția alină doar necazurile, dar nu și sufletul. Și cît își purta mîinile late peste mușchii vlăguiți de boală ai băiatului tot fura cu privirile podoabele celea de gîțe, zbenguindu-se pe șoldurile fetei, umbletul ei ușor și fraged, sînii cruzi ca două gutuie. „Cel mai mare sat din Europa se pierde în nedumeriri — cum de o fată atît de frumoasă și deșteaptă a putut să cadă în mrejele unei situații atît de banale, își zicea în sinea sa ciobanul. Dar puțini dintre săteni știau că povestea asta de dragoste a început într-o primăvară îndepărtată, cînd Vani nu era decît un flăcăuandru verde, fără mustață, iar Doca se întorcea de la grădiniță”. Și bătrînul se lăsă pradă amintirilor.
* * *
Peste Congaz ningea cu petale albe de flori, cînd vișinii fremătau de dor... Flăcăii plecau la armată. Înspre seară, în rochiță de moar, cu fundițe albe în gîțele-i negre, Doca se întorcea de la grădiniță. La cișmea – un alai de lume peste lume, oameni veniți după apă ascultau cîntecele tînguitoare ale lui Vasile Chirioglo la fluier. Înfășurat cu șervete și prosoape, ca și ceilalți recruți, Vani se apropie deodată de copilița ce privea cu ochi mari alaiul, o ridică deasupra capului și zise în auzul tuturor:
— Iată cine are să mă aștepte să-mi fie miresuică!…
Tudorca Cîvîrjic, contabila de la primărie, în basma albă cu gherdane, gevrele, în catrință și bondiță din pielicică de miel, venită și ea să-și petreacă ursitul la oaste, îi reproșă cu o ușoară invidie:
— E prea mică pentru tine, Vani.
— Mă vei aștepta? o întrebă el pe fetița ce atîrna deasupra lui ca un fluturaș.
— Dac-o să-mi aduci trandafiri, sună deasupra capului un clopoțel de glăscior cristalin, care-i amuză pe toți.
— Vedeți! strigă Vani biruitor. Puișorul are caracter și are să se țină de cuvînt!
Lumea se veseli, văzînd obrăjorii îmbujorați ai copiliței și chipul plin de încredere în viitor al lui Vani. Numai ciobanul Vasile nu-și găsea liniștea și-i petrecea pe flăcăi tot printre lacrimi:
— Să vă întoarceți acasă, măi băieți, să nu rămînă fetele nemăritate…
Când se împlini sorocul mai toți băieții s-au întors. Mulți dintre ei s-au căsătorit, și-au durat familii, au făcut copii. Dar au venit vremuri grele și au plecat care și-ncotro să cîștige un ban mai acatării și în multe sate basarabene au prins să apară case și gospodării părăsite, delăsate… Vani, după ce-și împlini serviciul în termen, rămase în armata sovietică să se facă aviator. Și cum în primăvara cînd se întîmplă catastrofa de la Cernobîl echipajul elicopterului său ieșise cel mai bun la manevrele din ajun ale școlii de aviație, au fost primii mobilizați la lichidarea consecințelor avariei. La cîteva luni după aceea mai mulți colegi de la școala de aviatori au descoperit că nu se simt chiar bine. Au fost internați într-un sanatoriu militar și acolo, împreună cu cîțiva camarazi, dar și aviatori mai în vîrstă, „cernobâliști” și ei, s-a lăsat păgubaș de avioane. Și cum îi era rușine să revină la baștină nici aviator, nici în rînd cu cei din contingentul său, hotărî să mai rămînă în Rusia, să cîștige barem niște bani, să se întoarcă mai cu său și mai sigur pe soartă. Dar cînd boala începu să-și facă mendre-le, s-a decis ca să revină acasă, la părinți – era sin-gurul lor sprijin la bătrînețe.
Dar a venit să le aducă mai multă amă-răciune decît bucurie. Adevărat, în primele luni, cît se mai simțea în putere și se purta pe picioare, din bruma de bani cîștigați încercă să pornească o mică afa-cere la Congaz. Deschisese o discotecă în vechea casă de cultură. Seară de seară veneau tineri și tinere din Congaz, Cioc-Maidan, Dezghinje, Beșalma, Cuciuk-Kongazcik, Avdarma și Kîzlear. Oacheșele găgăuze îl furau mereu cu privirile pe flăcăul chipeș și făcut. Vani, însă, zăbovea tot mai mult cu privirile pe chipul domnișoarei cu zîmbetul magnific și vorbă ingenioasă. Era foc de deșteaptă și descurcăreață, iar pe deasupra mai purta și faima de mironosiță cu drăcușori aduși încă de la Universitatea din Comrat, unde-și făcuse studiile. Era poate tot ce mai rămase din puișorul cela cu caracter, căci peste ani se făcu o fată în toată legea, mustind de dor și tinerețe. O recunoscu chiar de la prima întîlnire, tot la cișmea, după ochii ei mari, care i se întipăriseră din ziua cînd privea năucită alaiul.
În Congaz o curta Todur Cuijuclu și toți flăcăii satului știau că are de gînd să se căsătorească cu ea. Proaspătul businessman absolvise facultatea de economie la Chișinău, avea afacerea sa prosperă, atinsese vîrsta de 27 de ani și intenționa să-și salte afacerea undeva în centrele comerciale ale lumii. La Comrat începură să-l strîngă cămășile. Îi căzu pe plac domnișoara cu “sânge de viperă”, cum o poreclise el și-i făcu pe toți să înțeleagă că o dorește în căsătorie și ceilalți să-și pună pofta sub lăcată, altminteri... La sfîrșit de fiecare săptămînă trimitea subalternul său — un bărbat lat în spate, adevărat dulap mișcător — să-i aducă un buchet enorm de trandafiri bordo, ca să-l aibă Doca în timpul lecțiilor pe pervazul geamului din clasa unde-și dăscălea gîgîlicii... Florile erau atît de frumoase și bogate, încît le făceau pe celelalte profesoare să vină la recreații ca să le admire, dar și s-o invidieze, desigur. Cînd era nevoie, Todur îi punea la dispoziție automobilul personal, ca să meargă la vreun seminar la Comrat sau Vulcănești. Zadarnic însă îi făcea propuneri să petreacă împreună vacanța la plaja din Antalya…Avea anumite presimțiri și o speria un soi de răceală a lui. Cînd se întîlnea cu ea, mereu privea la ceas, vorbea încontinuu la celular cu oameni de afaceri și o tot asigura: „ Dacă ne căsătorim, o să locuim la Tiraspol, Moscova, Istanbul sau în alt centru cultural al lumii, unde e adevărata civilizație”… Nu era obișnuit sau uita să scape un cuvînt despre jingășie, tinerețe, frumusețe, dragoste. Toate discuțiile lui se limitau la măiestria de a face bani...
Vani nu lăsă să treacă mult de la prima lor revedere și o chemă într-o seară la cișmea. Nu se miră că acceptă să vină și-i dărui un buchet mare de trandafiri, emoționat ca un copil:
— Binim sevghili cicäyim! Ialpaak sevgim! ( în găgăuză: „Draga mea floricică...gingășia mea”)
Þi-aduci aminte?.. Þi-am spus cîndva că am să te fac mireasa mea!
Șoapta vorbelor lui i-a uns sufletul cu o alifie de sinceritate seducătoare, răscolindu-i ființa. Se lăsă ușor îmbrățișată, sărutată, mîngîiată. Din acea seară deveniră nedespărțiți...
Acum fata trăia și se chinuia alături de flăcău, el simțind că boala progresează vizibil. O vară întreagă, apoi o toamnă și chiar o iarnă, cînd abia mai putea să pășească doar în cîrje, au petrecut serile la discotecă, la poarta flăcăului sau la cișmea. Dar cînd boala îl țintui la pat și medicii ezitau să-i mai dea vreo speranță, Doca zilnic, după lecții, mergea la el, să-l îngrijească, să-i țină de urît. Cînd ajunse să nu mai poată merge nici în cîrje, Vani realiză că viața lui este pe sfîrșite și pomenea tot mai des de eutanasie. Căzuse într-o decepție profundă și nu mai putea să muncească — simțea cum viața se topește în corpul lui tînăr și el lunecă, vrînd-nevrînd, într-un hău necunoscut. „Leucemia, gîndea el, văzînd cum se stinge, este un distrugător teribil al speranțelor, tinereții, viselor, cutezanțelor și-l face pe om ostaticul unor mari tristeți. Salvarea de acest destin ți-o poate aduce doar moartea sau un înger păzitor. Acest îngeraș e alături... E trimis de Dumnezeu, căci la un necaz omul este totdeauna ocrotit de El.”
Sfidînd tinerețea și vorbele unui sat întreg, Doca venea zilnic pe la casa cu trandafiri bordo. Satul nu o înțelegea... În vreme ce Vani Yuzbași suferă de cancer, Doca Isiumbeli declară că-l iubește pînă în pînzele albe! Cei mai mulți au prins a strînge din umeri a nedumerire: cum o fată ca ea să cadă în brațele unui olog?! Cei care o cunoșteau se gîndeau că ea, poate, flirtează o vreme și... Firește, este o datorie a sări în ajutor unui om căzut la necaz. Dar va veni ziua și Doca-și va aranja viitorul așa cum și-l merită. Degrabă Congazul se împăcă cu această dragoste ca din povești și o lăsă pe seama celor doi. Și numai mătușa Mariica nu se lăsa înfrîntă, cercînd din vreme-n vreme să o dea la socoteală:
— De ce ți-ai legat tinerețea de un arestat? De ce-ți pui de bună voie cătușe la mîini pentru toată viața, copila mea? La ce te poți aștepta de la un cadavru viu? Deschide ochii, nu vezi ce flăcău se topește după tine?
Mătușa, firește, făcea aluzie la Todur.
— Dacă aș simți că mă dorește cu sufletul, cu inima, și nu cu…paralele, poate că aș crede că e capabil de dragoste adevărată, răspundea nepoata cînd mai avea poftă de discuție.
— Prea naivă ești! Bogăția e mai tare decît sentimentele. Căsătorește-te cu Todur și toate vor veni de la sine...Numai cată ce flori îți dăruiește!
— Trandafirii lui au mulți spini și miroase a bani! se nărăvea nepoata.
Străduințele Mariicăi de a o abate pe nepoată de la drumul ei greșit, de a o convinge că viitorul ei trebuie să fie altfel, că părinții din Italia sunt profund îngrijorați o făcea și mai mult pe Doca, de cum se întorcea de la școală, să plece iar spre casa lui Vani.
Simțind că nepoata e peste măsură de îndărătnică, începu să creadă superstițiilor.Vroia să se dezmeticească ce a făcut-o să dea cu piciorul într-un mire bogat și să țină morțiș să-și lege soarta… cu scutecele de o singură folosință. Pînă cînd într-o zi nu mai putu răbda situația și a mers la o prezicătoare.
— Dumnezeu o iubește foarte mult pentru ceea ce face, îi spuse vrăjitoarea agitată. Nu încercați s-o abateți de la calea ei dreaptă…
Mătușa Mariica își aminti că este un mare păcat în fața lui Dumnezeu să mergi la vrăjitoare și chibzui cum să-l îndemne pe Todur la un complot. S-o răpească pe Doca, în tradiția osmanlâilor. S-o încuie la el în casa mare, între panerele cu poamă, gutuie și covoarele frumoase…Ca nimeni să nu-i audă strigătele... Să cheme muzicanți, cete de fete mari, delicani și, în modul acesta original, să vestească logodna cu Doca. A doua zi, cînd se vor împrăștia ospătarii, domnișoarei i se va face rușine de lume și va rămâne la el pentru totdeauna...
Iar lui Vani are să-i procure medicamente, are să-i pună la dispoziție o îngrijitoare...
Businessmanul Congazului se uni ușor. În toiul nopții, când Doca se întorcea de la Vani, încercă nitam-nisam la poarta casei s-o forțeze să urce în mașina lui… Simțind că insistența bogătanului trece în violență, fata nu chibzui mult, înșfăcă o nuia de la trunchi și-l ișni năpraznic peste șale, încît Todur văzu scîntei în fața ochilor… Urmă o lovitură și mai dureroasă, apoi încă una, încă una, pînă cînd Todur puse rușinea în cui și o rupse la fugă prin întuneric, în direcția cișmelei, convingîndu-se pentru totdeauna că nu poți cumpăra dragostea cu șiretlicuri. Iubirea, chiar dacă are miracole și catacombe sufletești, niciodată să nu încerci a o acapara fără permisiunea celui îndrăgit.
După acel incident Doca începu să treacă tot mai rar pe-acasă – pleca direct la „arestatul” ei și de multe ori rămînea la Vani toată noaptea.
— Mi se pare că cineva i-a legat cununia, se mîhni și mai tare mătușa, lăsînd-o să se descurce singură cu sentimentele ei.
Nici Todur nu-și mai făcea griji. Se consultase cu medicii, care l-au asigurat că leucemia îl va doborî pe Vani cel mult pînă în toamna următoare, exact cînd planifica el să se căsătorească cu Doca. Pînă atunci, las’ca domnișoara să se convingă singură de greșeala pe care o face. Și tot satul începu să creadă anume așa.
* * *
Spre deosebire de fetele ce preferau să-și cumpere pantaloni și adidași de import, Doca îmbrăca rochii cusute de ea, după modele din reviste de specialitate. Mersul jovial părea să fi împrumutat ceva de la soare, ceva de la lună, ceva de la stele; eleganța manierelor emana un eter de feminitate aristocratică, de palat. Pururi cu zîmbetul pe față, ciripea bancuri, anecdote, doar să nu-și lase odorul pradă gîndurilor negre. Dar avea și un talent deosebit să tacă, simțind cînd o cerea situația. Poseda de minune găgăuza literară, dialectele de la Ceadîr-Lunga, Vulcănești, adeseori ironizînd în maniera calamburului de la Comrat, în care se amestecau rusismele, moldovenismele, bulgărismele cu limba maternă. Se supăra pe pseudopatrioții găgăuzi, care de cum au obținut autonomie, nu se mai gîndesc decît la buzunarele lor, ignorînd cu desăvârșire limba poporului, iar în școli și instituțiile de învățămînt o folosesc numai pe cea rusă. Îi povesti și lui Vani legenda pe care o spune la fiece început de an școlar micuților din clasele primare – precum că, la o răscruce a destinului, neamul găgăuzilor, rătăcit în cîmpia uitării, a fost salvat… de un lup, care le-a găsit calea spre colinele și stepele Bugeacului. De atunci minunatul popor găgăuz își plinește destinul alături de alte neamuri blajine și ospitaliere, iar hărnicia lui a făcut pămînturile pe care s-a stabilit bogate și mănoase…Poporul lor a înfruntat vînturi năpraznice, venite din toate părțile, ca să reziste vitregiilor timpurilor, căci, zicea ea, un popor își dobândește existența, își îmbogățește tradițiile, datinile numai trecând prin grele și aspre încercări. Își dorea sincer ca neamul ei să nu mai ajungă a rătăci vreodată și le cerea micuților să cunoască vechile și noile tradiții, îi făcea să se îndrăgostească, ca și ea, de baștina unde s-au născut și să nu trăiască niciodată cu gîndul ca, de dragul unei vieți mai bune pe alte meleaguri, s-o părăsească… Însăși Doca avu propuneri de a-și continua studiile la universitățile din România, Rusia, Turcia, și ce mai invidie din partea colegelor ei, care atît își mai visau asemenea propuneri! Puhoaie de fete au luat calea străinătății și acuma muncesc la negru, se prostituează sau își fac studiile prin țările Europei, Americii, Australiei, pe cînd ea uite că refuză asemenea șansă!
Doca, însă, reveni acasă, acceptînd realitatea de la baștina ei: școala și micuții, părinții plecați și ei în lume la cîștig, oamenii cu duioasa limbă a strămoșilor și obiceiurile găgăuzilor. În satul ei simțea mai altfel cum trec anotimpurile, aici își găsi dragostea adevărată – pe Vani. Îi plăcea cum înfloresc cele două tufe de trandafir sădite la geam de Vani toamna trecută — înfloreau în toiul verii și țineau pînă hăt toamna tîrziu. Odată, cînd îi mărturisi lui Vani cît de mult îi plac trandafirii de la geam, el își aminti cu amărăciune-n glas:
— La Cernobîl, în vecinătatea reactorului nuclear, trandafirii erau de o frumusețe uimitoare. Dar aveau niște ghimpi mari-mari, încît nimeni nu putea să se atingă de ei... Trandafirii de la geam sunt de ai noștri, de la Congaz...
* * *
Todur Cuijuclu își extinse afacerea la Comrat, Taraclia, Ceadîr-Lunga, Bolgrad, Tuzla, Ismail, unde avea abatoare și combinate de prelucrare a pieilor. Carnea de tăurași era solicitată dincolo de Marea Neagră, pe malul Bosforului, peste Dardanele pînă la Ancara. Cînd se prinse în afaceri, capitaliștii din Turcia au încercat să-l păcălească. Printr-o firmă rusească importase în Galați un eșalon cu bușteni de diferite dimensiuni. Partea turcă a solicitat ca lemnul să fie reexportat în Anatolia, dar curățit de coajă. Angajații lui Todur au cioplit cu securile buștenii, i-au sortat pe dimensiuni, încărcîndu-i apoi pe cargoboturi, ca să-i transporte pe Du-năre spre mare. În aș-teptarea perfectării acte-lor vamale, a transferului de bani, într-o noapte afaceriștii turci au ridicat ancora navelor și în zori trebuiau să ajungă în apele neutre ale Mării Negre.Todur fu prevă-zător – cargoboturile abia de au ajuns în portul Sulina că au și fost înconjurate de poliția vamală, ce avea deja mandatul judecătoresc de arestare a lor. Contrabandiștii au evadat de pe cargoboturi și au dispărut cu o barcă rapidă în direcția insulei Șerpilor, salvîndu-se de pușcărie...
După această și alte întîmplări, Todur Cuijuclu puse la respect afaceriștii din Anatolia și Ancara, obligîndu-i să înțeleagă că el merită a fi stimat… În doar cîțiva ani Todur acumulă un capital impunător, parcă dovedind consîngenilor plecați la lucru peste hotare că se poate cîștiga și acasă nu mai rău decît acolo. Principalul e să-ți pui creierii în mișcare. Acum se bucura de stima și respectul oamenilor, iar baciul Vasile Curoglo îl idolatriza, zicîndu-i:
— Ești un adevărat sol de-al nostru în alte țări, delicane! Să le spui tuturora că găgăuzii sunt oameni de omenie, harnici și preferă afacerile corecte, cinstite. Principalul e că tu îți iubești pămîntul unde te-ai născut și-l înfrumusețezi prin munca ta…
Todur, măgulit s-audă aprecierea, își aminti cît de neputincios se pomeni în fața ființei pe care o iubea și și-o dorea de soție. Încercă să ceară o consolare bătrînului cu experiență de viață:
—Poate vorbești și mata cu Doca, nene. Doar eu îi vreau numai binele și am s-o fac fericită. Ce aventură mai e și legătura ei cu acel hoit?
Fruntea bătrînului se încreți pe o clipă a încurcătură, apoi, după o pauză, zise cu reținere:
— Viața uneori e crudă, băiete! Natura bărbaților este construită așa că ei adesea iubesc ceea ce nu le aparține. Doca și-a ales destinul cum dorește, și nici bunul Dumnezeu nu știu dacă poate să ți-o întoarcă. Descurcă-te singur cum să procedezi mai departe. Orice sfătuitor în această chestiune este de prisos…
Refuzul bătrînului îl descumpăni și mai mult. Și oricît a încercat să-i mai ațină calea și să o curteze, Doca Isiumbeli rămînea ca o cetate a frumosului și jingășiei, care, cu fiece zi de asediu, se făcea și mai de necucerit. Fata era hotărîtă să-și lege viața numai de Vani Yuzbași. „Viața poate fi tristă, dacă îi permiți să-ți cucerească ea destinul”, își zise într-o zi Todur și lăsă pentru o vreme ca lucrurile să decurgă de la sine. Atît doar că se mută cu traiul la Comrat.
* * *
Valuri de jingășie melancolică se mulcomeau peste câmpia Bugeacului. Oboseala unui sfîrșit de vară se așternea peste pleoape, tot mai des închizîndu-le. Doca netezea cu palmele fruntea lui Vani, apoi ochii, obrajii, gura, bărbia, pletele atinse de căruntețe. Simțindu-i mișcările, buzele lui palide îi sărutau mîinile și-i șopteau Docăi:
— Binim päl kîzîm! ( draga mea fetiță)! Ialpäk cicek ( gingașă floricică!)
La aceste chemări Doca simți că o podidesc lacrimile – erau lacrimi de durere, dar și de fericire. Acoperindu-și fața pentru a nu-l amărî pe Vani, se întreba în sinea-i: „Ce este Dumnezeu pentru noi, oamenii? E dorința de a-ți trăi destinul…cu iubirea alături, cu dragostea față de cel pe care-l iubești, cu chinurile și amărăciunile vieții…”
De cîteva săptămîni fata simți niște schimbări care o făcură să se întrebe: „Să fie oare adevărat?” Sînii i se împliniseră un pic și se făcură parcă mai greuleni. Iar cînd mai trecu și luna, fără să se întîmple ceea ce trebuie să i se întîmple unei fete la anumit soroc, își dete seama că ceva-ceva zvîcnește lîngă inimă...
Făcliile lumânarilor se prelingeau peste fața palidă a lui Vani, care deschidea ochii mari, umeziți de lacrimi și o urmărea, zicându-i:
— Nu te chinui cu mine, mergi și trăiește-ți tinerețea din plin!…
—Þi-amintești ziua cînd plecai la armată? îl întrebă deodată Doca, mîngîindu-i obrajii cu dosul palmei. Atunci mi-ai promis că la întoarcere o să mă faci mireasă. Nu vreau s-ajungem ca din trandafirii de la geam să rămînă numai ghimpii…
Vorbele ei sunau a condamnare. Într-o zi de august, în zori, când stepa Bugeacului se aprinse de roșul răsăritului, Doca Isiumbeli se întoarse acasă fericită și-i spuse mătușii că Vani a cerut-o în căsătorie…
Congazul melița vorbe și vorbe ca o oloiniță veche. Tăinuindu-și fața, cîteva seri la rînd Doca a plîns, umezind căpătîiul. Mereu chemată, cuvintele lui Vani îi pătrundeau făptura cu adevărate perle ale limbii găgăuze. Simțea în durerea și necazul ei clipe ce nu le trăise nicicînd pînă la acele zile. “Fericirea vine întotdeauna pe neașteptate, cu adieri mîngîietoare de vînturi primăvăratice, sau cu trăsnetele și săgețile orbitoare ale fulgerului. Călăuzește-mă, Doamne, și întărește-mi cugetul și voința să duc la bun sfîrșit ce mi-am pus în gînd.”
Văzîndu-l pe bolnav cum se chinuie să se ridice măcar în coate, să se întoarcă de pe o parte pe alta, Doca simțea că încearcă să invoce o speranță magnifică, pe care ar fi în stare să i-o dea numai cerul ca pe o minune, din cele ce le-a săvîrșit Hristos în drum spre Ierusalim. Cerea ajutorul tuturor celora care sunt mai triști ca ea: “Ce să-ți dărui, Doamne, din destinul nostru cînd balansăm între viață și moarte, iar durerea unuia devine durerea celuilalt…De ce lași, în mijlocul unei indiferențe, să se cuibărească veșnicia între umbră și lumină, din dureri și necazuri, din speranță și iubire?.. Pe pămîntul nostru suntem în ospeție – niște vizitatori ai unui muzeu, chemați să completăm, să colectăm fenomenele umane ale Vieții. Ne întimpinăm, ne petrecem, mergem prin toate, amăgindu-ne cu visul că vom exista veșnic în vecinătate cu Cernobîlul, terorismul, bolile, războaiele… Ne-ai înzestrat, Doamne, cu putere nemărginită, dar nu ne-ai împuternicit ca să distrugem prin neglijența noastră frumusețea Pămîntului”. Și urmărind suferințele lui Vani, continua să gîndească: ”Deși e lipsit de aripile zborului, ochii lui speră că viața trebuie să continue cu toate frumusețile ce le are. Căci nimeni, nici un om, cît de deștept din lume, nu a determinat frontiera unde sfîrșește durerea, suferința și unde începe fericirea, care, cu certitudine, începe acolo unde apare dragostea. Numai dragostea oferă convingerea că nu trăiești viața în gol. Din pămînt și din duh sfînt fiind meșteșugit, omul poartă speranța să dea rod, să lase urme atîta timp cît îl însoțește dragostea.”
Aflînd decizia Docăi, Todur lăsă mîinile în jos, a disperare:
— Cel mai periculos animal pentru un bărbat poate fi femeia, iar cînd dragostea cucerește inima ei, ea ...înnebunește cu desăvîrșire!
* * *
Doca trecuse de tot cu traiul la logodnic și se pregătea de nuntă…Repară cămăruța, schimbă lenjeria, procură scutece de o singură folosință. Puse în fața lui Vani televizorul, iar lîngă pat — radioul, etajera cu cărți, telefonul. În acele zile ea deveni parcă mai matură, mai calculată. Mătușa, apoi părinții, care nicidecum nu se hotărau să vină acasă din străinătate, precum și alte rude, îi vorbeau că a juca nunta cîtă vreme Vani e țintuit la pat este o aventură de care poate rîde toată lumea. Doca se înroșea la aceste vorbe, devenea fulger de supărare și le-o tăia tuturor cu duritate:
— Eu mă pregătesc de nuntă și nu de mort... Nimeni nu moare și nici nu va muri în casa mea!
Lumea din sat aștepta înfiorată deznodămîntul unei povești de dragoste nemaicunoscute în stepa Bugeacului. Rudele se pomeniră în descumpănire și deja nimeni nu îndrăznea să se implice în a-i da sfaturi, în a o opri din calea pe care se porni Doca Isiumbeli. E adevărat, uneori, cînd n-o vedea nimeni, fata-și ascundea fața în palme și plîngea de părea să se risipească tot farmecul iubirii lor. Dar degrabă se ostoia și pornea din nou hora pregătirilor. Părinții lui Vani, bătrîni și neajutorați, se pomeniseră ca doi vinovați în fața apropiatei petreceri, cu feciorul lor bolnav și nora plină de curaj și îndîrjire. Și numai ciobanul Vasile, care venea zilnic să-l maseze pe Vani, susținea intenția celor doi evl (logodiți). Dădu consîmțămîntul să fie dolaclak (tamada) la nunta lor… dacă ei vor trece prin legea creștinească și se vor cununa la biserică:
— Fiți lavclîm (tineri cununați), precum dorește Domnul! zicea bătrînul. Se vede că Dumnezeu dorește să fiți unul pentru altul.
Cu cît se apropia ziua nunții, Doca insista ca tocmelile să ieie amploare. Care, omule, ce fel de amploare? – se mirau sătenii, cărora toate acestea le păreau o aventură ucigașă.
Seară de seară, până în tîrziul nopții, în vecinătatea cișmelei, cete de tineri dezlănțuiau petreceri vesele, să se zguduie Congazul. Tinerețea o chema afară, la stihia ei, dar fata străjuia îndîrjită bolnavul cu fața-i cuprinsă de o paloare tuciurie, tot vorbindu-i plină de admirație:
— Vom avea nuntași, vornicei, bucate pe masă și eu am să fiu mireasă! Tu, Vani, doar ai promis c-o să mă faci mireasă. Îți închipui, în această lume sunt fete care nu se mărită niciodată și mor fără să îmbrace pe cap văl de mireasă?
Odată învățătoare, odată femeie și odată mireasă, Doca le molipsi pe Mitra și Tudorka, prietenele ei, de pregătirile nunții. În grija lor aveau să fie bucatele pentru masa de petrecere.
* * *
În ziua nunții îmbrăcă rochie albă de mătase. Își strînse talia mlădioasă cu-o cingătoare aurită, iar pe cap își puse un văl cu broderii făcute chiar de mîna ei. Pe Vani îl îmbrăcă în costum negru, cămașă deschisă, cravată, la piept îi puse buchet alb ca neaua. În ziua nunții, veni preotul să-i cunune, pe la amiază, îndată ce sfîrși slujba, apoi primarul le-a înregistrat căsătoria și, tot spre amiază, s-au adunat nuntașii. Pe masa din casa mare, acoperită cu o năframă mare și albă, cu flori roșii, se îndeseau sticle de vin „Ciumai”, „Tomai”, alte gărăfi cu iapma rakî, apoi blide cu bucate tradiționale găgăuze: sarma cu bulgur, kalla mangea, dûûn kolak, kîîrma, kîvîrma… La început mesenii se cam stinghereau, privind fața de un luciu gălbijos a lui Vani, dar au servit cîte un pahar-două de tărie și delicanii cu trandafiri în piept, druștele îmbrăcate în gevrele, boncuklar și gherdane la gît au cîntat, alungînd din inimile Congazului orice umbră de tristețe. Viața există și-n întuneric, și-n cele mai neclare colțuri ale sufletului omenesc. Baciul Vasile Chiroglo a zis la început o doină melancolică la caval, apoi a interpretat cu iscusință la kirimci un dans vesel găgăuz, după care prinse a amuza petrecerea cu ritmuri săltărețe la piculină. Și deodată mirii se pomeniră a fi frumoși, plini de viață. Fața lui Vani se învioră, Doca dansă în jurul patului jocul miresei...
Din curiozitate în casa nunții s-au adunat mai mulți măhăleni, printre care și Todur. A adus un buchet mare de feslin, așezindu-i-l la poalele rochiei în semn de omagiu și respect, ca înaintea unui monument, urîndu-le tinerilor viață plină de fericire, după care a plecat. Petrecerea a ținut pînă în zori...
* * *
La geamul casei Yuzbașiilor se desfac trandafirii: roșii, albi, negri, rozachii, nemaipomenit de frumoși în stepa Bugeacului. Florile alintă o baladă de iubire dintre două inimi îndrăgostite, care-și doresc să trăiască veșnic, oricît de aprige vînturi ar veni peste ele…
Odată cu lăsarea amurgului, Doca aprinde lumânările de pe pervaz. Vârful făcliilor se apropie, se cuprind, apoi se torc spre tavan, topindu-se
într-o șuviță de fum albiu. Peste geam, din tăriile cerului, luna trimite cîteva așchii intime de lumină, aducînd liniștea în soarta celor doi. În vecinătatea cișmelei, a primăriei și a cimitirului, pînă în zori făcliile lumînărilor devin parcă mai curate și mai senine.
Două chipuri marcate de ridurile celei mai mari catastrofe picate din legea eternului dumnezeiesc
s-au unit într-un destin uman — destinul fiecăruia dintre noi – pășind hotărît pe calea vieții, modificînd spații și epoci, pe care bunul Dumnezeu ni le oferă spre a trăi cu legile ei…

* TRandafirul cu ghimpi ( limba găgăuză)