Acoperiș din paie, pereți din aer, mese si bănci lungi, atât de lungi…atât de murdare, din lemn vechi, atât de ispititoare. Stâlpi ciopliți cu fete speriate se inalta din nisip, coșuri de gunoi din sarma, navoade suspendate...
Răsare luna cu luceferi intarziati, spăla aerul cu briza înghețata, toarnă mercur pe mare si se prelinge prin valuri pana la mal. Spuma o sorbim însetați cu ochii osteniți, cu trupul împietrit, cu gura amara. Nisipul e umed, parfumul sării imbatator, mana-ti e calda, pieptul primitor. Pe umerii goi mă umpli de petale, petale de soare din buzele tale. Îmi veghezi somnul prefăcut, căci ochii îmi sunt închiși, dar trupul vibrează. Mă reînvii la răsărit, o naștere de zi, de infinit. In depărtare, pe stâlpi stingheri, plutesc năvoadele cu peste. Plutesc matinali pescărușii spre orizontul renăscut din tăciune in foc de tabăra in ritmul talazurilor de ieri, de azi, de mâine… Îndepărtata luna acum ne e deasupra si se desfăta in umbra de iubire creata de către soarele impunător. Luceafărul de dimineața ne unește de noaptea ce urmează. Corturile gem ușor sub roua diminetii, umerii sunt strânși de atingerea zorilor, petale de soare îmi săruta privirea, petale de soare săruta necuprinsul…