poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-07-14 | |
Era ploaie și priveam pe fereastră torentul care cădea de pe acoperișul casei mele. Curgea ploaia în șiroaie acoperindu-mi geamul cu deformările apei. Dincolo de apă se vedea ceața dungilor de ploaie care cade peste lume… Atunci mi-am amintit de soția mea Avina care era plecată pe ploaie. Nu era afară dar era plecată, căci eu eram departe de ea, și fiind singur acasă mă atrăgea imaginea lumii care cere să fie contemplată. Soția mea era mult mai tânără ca mine, era discretă și foarte curată, era ca o fată. Era micuță de statură și avea un păr șaten în cârligi până la umeri. Nu-mi imaginam să se schimbe vreodată, o consideram o veșnică fată.
La un moment dat a început să se-nsereze și privirea mea aluneca pe geam. Am auzit un zgomot la ușă. Venise Avina. Era udă și veselă, spulberase toată liniștea din casă parcă aducând însăși ploaia. --- De ce n-aprinzi luminile, nu vezi că s-anserat? --- Pai ce nevoie am de lumină? Priveam pe fereastră, priveam la un gând. Vorbeam cu ea și-mi părea dulce. Tăinuiam ce mi se spusese cât fusesem singur acasă. Căci în taina liniștii pe cât ea încă nu se întorsese mi s-a spus cum că voi rămâne fără ea atunci când ea va vrea ploaie. Se-nseninase afară, pentru că ea era un om senin și luminos și-mi spăla toate gândurile negre și parcă și sufletul mai bătrân. Ea era în curte și calmă și liniștită ca un copil mânca căpșuni. Eram amândoi crescători de căpșuni și culegători de frăguțe. Cum priveai pe ferestră vedeai suprafețe întinse pline de căpșuni. La un moment dat a urmat o perioadă de secetă. La meteo nu anunța ploaie. Avina stătea în fața ferestrei și privea la pământul căpșunilor. --- Vezi, pământul este maro nu roșu. --- Hai că ești amuzantă Avina, cum vrei să fie pământul roșu de căpșuni acum? Nu este încă vremea lor. --- Da, dar este secetă… --- Da’ ce…vrei să plouă? Ea a râs când l-a văzut cum întrebă atât de sceptic și încet: --- Normal că vreau ploaie. --- De ce? --- Păi ce tu nu vrei? --- Nu…e cam devreme. --- Lasă că ploaia te spală… --- Nu! Doar tu mă speli, doar tu faci să iasă cât de cât la iveală albul hainelor mele. Avina râdea pentru că ea credea că eu mă refeream la momentele în care plecam grăbit prin oraș iar ea sărea de vreo trei ori înaintea mea găsind câte un cusur sau o neregulă hainelor mele. Iar când sărea a treia oară înaintea mea, eu n-o lăsam să ajungă la mine ci sărind o prindeam în brațe. Asta doar de drag pentru că-mi plăcea că ea se-ngrija de mine dar mă incomoda prea multa atenție acordată aspectului. Ea râdea pentru că se gândea că la asta mă refer când spun că doar ea mă spală, dar eu mă refeream la un sentiment mai adânc pe care nu il dezvăluiam ei, căci mi se părea greu pentru ea să-i spun că o consider atât de albă și curată încât doar conviețuirea cu ea îmi spală sufletul. Iar pentru mine ploaia și faptul că ea vrea ploaie însemna despărțirea. --- Tu chiar vrei ploaie? --- Nu vreau ploaie vreau doar căpșuni…vreau să nu se dea peste cap cultura de căpșuni. --- Ce normal, și eu vreau asta! --- Păi vezi? Și mă privea cu niște ochi ironici calzi care-o făceau să zâmbească. O-ntrebasem cam mult în ultima vreme dacă vrea ploaie. Mi se spusese odată că dorința ei de ploaie mi-o va lua. Trecuse multă vreme și nu-și dorea niciodată ploaie din tot sufletul. Ea era un om prea liniștit ca să ceară ceva cu atât de mult foc. Nu mi-o imaginam să ceară ploaie decât dacă s-ar fi făcut peste noapte căpșună. Am făcut odată gluma asta-n sinea mea. Dar într-o dimineață când bătea sarele mai tare o vedeam cum stătea pe pervazul ferestrei și-și ținea obrajii-n palme. M-am apropiat de ea și-mi spunea încet zâmbind: --- Ști ce-i frumos când vine vara? --- Ce-i? --- Îmi apar pistrui… --- CE? Am avut o tresărire și m-am apropiat de obrajii ei să văd. Ea s-a rușinat de reacția mea și și-a acoperit obrajii. --- Ce-i? --- Nu vreau să te transformi într-o căpșună! Am spus asta spontan și fără să vreau. Ea a pufnit în râs și și-a culcat capul pe pervaz râzând. --- Ce ai măi? Ești cam glumeț de-o vreme-ncoace. Am lăsat-o un timp și n-am mai pisat-o cu asta. Deja venise vremea căpșunilor și ea ieșise să le culeagă; ieșisem și eu cu ea. Am cules toată ziua, până la apusul soarelui. Și era liniște și senin. Nu mai plouase de mult. În noaptea aia am stat în grădină și am mâncat din căpșunile culese. Vorbisem multe, dar puțin, cum vorbim noi. De-atunci n-au mai crescut căpșuni atât de multe. A fost o perioadă săracă. Pământul nu mai fusese de mult plin de căpșuni. Așa într-o zi a început o ploaie puternică. Pentru mine era neliniștitoate, pentru mine multe erau neliniștitoate. Încercam să mă feresc de ea. Dar pentru Avina nu era…Pe pământul de culturi se făcuse noroi. La un moment dat, în mijlocul grădinii, bălților și noroiului am văzut strălucirea chipului ei. Ploaia curgea atât de tare pe pământ iar fața ei strălucea ne-ncetat sub izbirea ropotelor. Când m-am uitat mai bine am văzut-o că stătea întânsă pe jos și ploaia curgea peste ea. Părul ei strălucitor și plin de farmec se culcase liniștit pe jos murdărindu-se de noroi și bălți. Hainele ei se făcuseră aproape gri iar dintre ele se distingeau mâinile ei care erau albe și cu o formă infinită ce nu se putea pierde în urma ploii. Pe fața ridicată-n sus spre cer curgea apa cel mai tare; Aluneca puternică și cursiv cum curge apa de râu pe pietrele mari pe care săltându-le se mulează. Ea avea o privire calmă iar buzele ei aveau un surâs foarte discret de mulțumire. Tăcea. Îmi părea o ploaie tulburătoare. Ceea ce făcea Avina mă speria și nu-nțelegeam; Nu-nțelegeam mai ales calmul și mulțumirea ei. Am ieșit din casă și ploaia suna foarte tare. Acoperise toate zgomotele cu cântecul ei care-mi părea dramatic. Am alergat la ea , m-am așezat în genunchi în baltă lângă ea și i-am privit chipul luminos. Ea nu făcea nimic. Am început să strig ca un animal parcă încercând să gonesc ploaia. Ea era așa preocupată că nu-mi spunea nimic. Parcă era furată de ploaie. Așa cum erau căpșunile când le furau gurile noastre. M-am apropiat de ea și am prins-o de umeri încercând s-o ridic. Apa curgea șiroaie pe fața ei făcându-mi-o neclară. Îi șopteam în ureche. --- Ce faaaaci???…Ea îmi spunea scurt și convinsă apucându-mă de mână. --- Lasă ploaia… Apa curgea pe ea cu forță și parcă spăla tot ce fusese pe ea până acum. O-ntrebam din nou: --- Ce faaaaci? --- Mă spală ploaia… --- Dar tu ești deja curată! ---Las-o să mă spele de tot. --- Nuu…lasă ploaia, spală-mă pe mine!!! A fost singurul lucru care i-a atras atenția și atunci și-a întors privirea spre mine, m-a apucat de mână și mi-a spus: --- Hai, stai aici lângă mine… --- Dar ploaia nu mă spală…N-am mai apucat să spun nimic că mi-a făcut semn să tac și mi-a șoptit: --- Las-o să cadă tare, las-o să strige cu ropote iar apoi vei fi nou. Îmi vorbea cu ochii închiși și parcă nu era atât de atentă la mine. Nu m-am culcat în noroi. Am rămas lângă ea încercând s-o acaparez și s-o adun în brațe la mine. Ea se lăsa dar fața ei nu privea către mine. Fața ei era ca o piatră de râu. Am închis ochii ca să nu mă ajungă apa. Am ținut-o-n brațe până la un moment dat când totul a început să se liniștească. Se luminase de ziuă și soarele bătea peste urmele ploii. Picioarele noastre erau pline de noroi. Prcă am fi crescut din pământul căpșunilor. Mi-am desprins ochii lipiți de șuvoaiele de apă și lucrurile erau calme. În jur crescuseră niște ierburi și niște buruieni. Dacă nu erau verzi aș fi crezut că-s ciuperci. Avina stătea în brațele mele nemișcată. Era statică și albă precum o piatră. Dar stălucea. Ploaia o spălase de atâtea lucruri încât părea absolut goală. Nu așteptam să-mi mai spună nimic. Nici măcar nu-i adresam vreun cuvânt. Mă gândeam că aseară a fost singurul moment în care a vrut ploaie. O țineam în brațe și tăceam. La un moment dat am aruncat o privire către pământurile întinse de culturi pe care crescuseră buruieni și care erau însorite. Dintre fire înalte de iarbă am văzut-o pe Avina săltând. Eram sigur că mi se pare. Era doar în imaginația mea, căci Avina cea adevărată pe care de-obicei n-o-nțelegeam era la mine-n brațe. Avina pe care o vedeam a venit spre noi mâncând căpșuni și s-a așezat în genunchi. Era preocupată să vadă ce am eu în brațe. Tăcea de parcă știe ce se întâmplă. S-a uitat la noi și apoi a lăsat privirea în jos la căpșunile pe care le ștergea ca să le mănânce. Îmi părea mai mică și mai copilă decât Avina. --- De unde mănânci căpșuni? Nu ști că nu au mai crescut de mult timp? Mi-a întins mâinile și mi-a arătat: --- Astea nu-s căpșuni, sunt frăguțe, nu vezi? Îmi răspundea atât de naturală de parcă ar fi stat cu noi de o veșnicie. --- Nu e nici o frăguță mai încolo, minți! Ea zâmbea cochetă de parcă nu ar fi trebuit să mă bag eu în treba ei. --- Ce faci? De ce stai aici, știu că minți. Avina râdea la replicile mele sobre care încercau s-o gonească. --- Eh…nu-nțelegi. Părea atât de naturală încât începusem să mă-ncurc. Am vrut s-o prind de mână să văd dacă-i adevărată dar s-a ferit zâmbind glumeață. --- Ce s-antâmplat aseară? Am întrebat-o eu. --- Ce să se-ntâmple? (a dat ea din umeri), a fost o ploaie. --- Dar n-ai văzut ce puternică era? --- E…a fost și puternică. Îmi dădea răspunsuri atât de indferentă…mai indiferentă decât îmi vorbea doebicei Avina. La un moment dat s-a uitat la Avina din brațele mele și m-a-ntrebat: --- Ce face acolo? --- Mai bine spune-mi ce faci tu! Ea nu spunea nimic și mă privea de parcă sunt obraznic. A început să alerge iar eu m-am luat după ea. Era foarte ușoară și se rostogolea în vale râzînd. Am lăsat-o pe Avina din brațe și m-am luat după ea. Fugind pe un deal, în timp ce se rostogolea am prins-o de o mână. Ea mi-a zâmbit: --- Bine, gata, zi. --- Nu vrei să mă cureți? Ea privea puțin disprețuitor: --- De ce? --- Nu vezi ce murdar de noroi sunt? --- Și mie ce-mi pasă? Am privit-o derutat. M-am ridicat și am privit spre Avina pe care o lăsasem din brațe mai departe. Ea a văzut că mă uit spre ea și mi-a spus intrigată: --- Eu nu sunt Avina!!! O priveam derutat. Ea a luat o frăguță și a început s-o curețe liniștită, apoi s-a întors cu spatele și a plecat încet spunând: --- Of, nu-nțelegi nimic. Am plecat spre Avina pe care am lăsat-o și m-am așezat lângă ea. Trecuse mai mult timp și era o zi de vară paradisiacă. Șopteam de unul singur --- S-a-ntâmplat ceva ciudat cu ea… a murit…Asta pentru că și-a dorit ploaie aseară…La cuvintele acestea am auzt-o cum a pufnit în râs: --- Cine ți-a sps prostii? O priveam mai nedumerit ca niciodată și-mi părea că nu mai seamănă cu o piatră… A pufnit iar în râs. M-am furișat printre șuvițele ei și i-am văzut ochiul albastru deschis: --- Ah! Avina… 4februarie 2005 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate