Nu puteau să creadă ce-am făcut. Nu puteau să uite ce-am făcut. Atunci am fost alungat de tot. Parcă și eu înăuntrul meu mă alungam. Am plecat năucit, uitasem de mine. Nici nu mai simțeam viață înăuntrul meu ci doar suferința că mai am mult de suferit. Sufletul meu era la răspântia dintre viață și moarte. Eram murdar de tenebrele ce se dezlănțuiau înăuntrul meu. Fugeam de vânt și-mi șuiera prin tot sufletul. În jurul meu iarna prinsese niște colți de călău…și totuși aveam viață înăuntrul meu! Îmi detestam picioarele, mâinile, și timpul care se scurgea lent lăsându-mă să trăiesc încă…ani, ani.
Îmi spusese adio și-mi lăsase o singură vorbă pe care a șoptit-o când nu știa că sunt acolo. „Acum poți să te sinucizi liniștit” Prin aceste cuvinte parcă mi-a aruncat pe fereastră toate suflările de viață care așteptau înăuntrul meu. Atunci n-am înțeles. Eram zăpăcit și poate asta am crezut că trebuie să fac.
Nu mai aveam drum, că mă duceau alții. Nu mai aveam loc pentru că eram dus unde nu m-aș fi dus. Nu mai aveam glas că toți roiau vorbe în jurul meu. Mă miram că mai pot exista. Mă miram că realitatea fizică e atât de mare să mai țină forma mea. Dar de fapt fusesem un criminal…și dacă fusesem odată eram încă.
Mă-ntrebam unde era cel pe care-l omorâsem. Aveam de multe ori impresia că e înăuntrul formei mele, corpului meu, ființei mele, si îmi spuneam că de-asta lumea mă mai suportă înăuntrul ei.
Nu mai auzeam nici o muzică. Singura melodie era cea a gemetelor inconștientului meu îngrozit.
Începusem să mă tem tot mai des de silueta mea mare înaltă, parcă imposibilă în care simțeam că s-a prins cel pe care-l omorâsem atât de repede, atât de neclar, într-un moment atât de lipsit de mine. Mă întreb cine fusese înăuntrul meu în momentul acela și poate unde fusesem eu? În ce corp fusesem, că nu-mi amintesc să mă fi despărțit vreodată de materie. Dacă nu fusesem eu în corpul meu atunci fusesem în alt corp, căci sufletul meu niciodată nu s-a eliberat de materie. Poate a fost înghiontit într-un colț, sau poate ascuns după o ușă, sau ferecat ca o fereastră. Atunci nu-mi dădeam seama de toate astea.
Dar știu că plânsul meu atât de sfâșietor, venit din interior și parcă fără un motiv anume, cu timpul căpătase un gust dulce…cu timpul devenea tot mai mângâietor. Și mă întrebam dacă mângâierea aia a plânsului venea din mine, din monstrul de mine, din corpul meu gol, din sufletul meu pierdut și speriat, din ființa mea revoltată și mută…
Eram sigur că mângâierea nu putea veni din mine deși plânsul de-acolo curgea.
M-am revoltat ca un catâr când mi-am repetat în minte singurele cuvinte pe care mi le-a lăsat. „acum poți să te…liniștit” Dar m-am revoltat de-abia după acea seară, acea noapte:
Fusese o zi în care chinurile erau ne-ncetate, ca de-obicei. Și pentru că se repetau ca într-un infinit mort, în loc să mă obișnuiesc, le simțeam tot mai acut și parcă mă duceau la disperare. Spre seară eram epuizat. În loc să am crize de nervi ca alții din jurul meu, eu mă arătam epuizat și de-abia mai respiram. Tot chinul vieții din închisoare era nou pentru mine. Dar vechiul chin al sufletului meu era mult mai greu. Dar spre seară am vrut să evadez parcă dincolo de ce poate simți un om. Am încercat parcă să ies din mine. Din forma aceea a ființei mele care fiind mare mă deprima și mai mult.
De ce o mai ține pământul? Aveam un singur răspuns: pentru cel mort, care parcă se refugiase înăuntrul meu. Dar de-odată am simțit că poate există o cale de scăpare chiar pentru sufletul dinăuntrul meu. Chiar pentru partea aia din mine îngrozită și speriată. Și am simțit că se poate deschide un spațiu, o fereastră prin care să pot să respir.
Așa am găsit încă un motiv pentru care pământul îmi mai îngăduia ființa.
Și de-asta m-am revoltat când mi-am adus aminte cuvintele acelea. Să mă sinucid ar fi fost ca și cum aș fi omorât și speranța unei ferestre prin care să mai respir. Să mă fi omorât ar fi însemnat să-i smulg pământului forma ființei mele pe care el o ținea. M-aș fi certat până și cu el, care atât de îngăduitor mă ținea.
Și în plus, să prăbușesc la pământ forma asta a ființei mele, ar fi însemnat să omor a doua oară pe cel pe care-l omorâsem și se refugiase înăuntrul meu. Dacă mă sinucideam și el era refugiat înăuntrul meu, atunci unde s-ar mai fi dus?
După seara aia…după acea chemare la speranță, am început să mă simt altfel. Și speranța nu-mi aducea dulceață, nu-mi aducea visare, nu-mi schimba chipul de criminal…sau fost criminal, dar îmi aducea tărie.
În seara aia cunoscusem scăparea mea. Cunoscusem doar prin sentimentul că poate exista o fereastră. Și nici nu știam ce cunoscusem.
Erau zile în care ținându-mi mâinile împreunate, păstram căldura ființei mele. Aprindeam un foc înăuntrul meu. Încălzeam ființa mea ca pe o casă pentru speranța care se născuse. O încălzeam și pentru cel refugiat înăuntrul meu, ca să-i dau un semn de viață. Căldura era singurul semn de viață pe care-l simțeam. Era și tot ce puteam da mai mult. Îmi făcusem un obicei din a mă aduna înăuntrul meu și de a strânge căldură.
Nu mă mai deranja nici răutatea vorbelor din jurul meu…până la urmă toată răutatea din jurul meu venea din lipsă și toată revolta mea la cuvintele lor, tot din lipsă.
La vremea aia nu știam ce fac, nu știam ce-i căldura. Nu știam ce-i cu mine, dar știam că e bună.
A fost o zi în care am stat cu o persoană care plângea des. Tremura din când în când, ea însăși parcă fiind o lipsă. Și mi-am dat seama că la fel de sfârșit fusesem și eu la început. De-abia acum sesizasem că toată suferința rămăsese dezarmată în fața mea. O primeam seacă. O suportam ca o piatră care acceptă să sufere șlefuirea. O acceptam pentru că așa era.
Am încercat să-i dau acelei fete căldura cu care mă țineam eu în viață. Și nu știu dacă a întărit-o căldura pe care i-am dat-o, actul în sine că m-am oprit asupra ei, sau însăți silueta ființei mele. Ceva i-a dat speranță, căci nu mai tremura.
Puneam mâinile mele pline de căldura pe care o strângeam, peste tot ceea ce mi se părea lipsă.
Așa-l cunoscusem pe Dumnezeu. Acea mângâiere a plânsului meu, de care eram sigur că nu vine din mine, era de la El.
Izbucnise înaintea mea uimitor de aproape. Nu știam…de ce? Cum? …Eu care eram un vas gol…
Dar m-am gândit că s-a apropiat de forma mea pentru că înăuntrul ei era cel care se refugiase în mine. Mă gândeam că acesta, dinăuntrul meu, îl striga cu tot glasul lui pe Dumnezeu. Și așa a venit. Și așa am ajuns și eu să-L cunosc.
Tot așa am reușit să supraviețuiesc, de fapt, să prind din nou viață.
Cel omorât de mine, refugiat înăuntrul meu, mă înviase…chemându-L pe Dumnezeu.
Căci L-a chemat, nu doar pentru el ci și pentru mine…și peste toate lipsurile pe care le-am umplut punându-mi mâinile calde peste ele.
Nu știam să rostesc rugăciune, nu mai citisem nimic de atâția ani…nu știusem niciodată să rostesc în cuvinte, dar cunoscusem.

Am auzit un scârțâit și un trosnet. Înăuntru pătrunsese un aer impersonal.
Nu era nici de vară, nici de primăvară, nici de toamnă, nici iarnă…dar parcă nu lipsea nici una dintre ele. Am deschis ochii și am văzut după atâta timp culoare.
Am început să respir la fel de bine ca în copilărie…acum vedeam ce vagă fusese respirația mea anii ăștia.
De fapt eram în fața unei ferestre deschise. Scârțâitul care se auzise de fapt era glas din balamaua ei. Aerul acela era suflare care intra prin deschiderea ei. Culorile pe care le vedeam erau înăuntrul ei.
Am ieșit pe fereastră părăsind conturul în care eram. Am ieșit din mine.
M-am uitat puțin în urmă să văd dacă iese și cel care se refugiase înăuntrul meu.
Dar în urma mea nu am văzut pe nimeni. Forma mea a rămas în brațele pământului.
Atunci am privit înainte la calea spre care ieșeam pe fereastră.
Cred că cel care se refugiase în mine a ieșit înaintea mea…și a alergat atât de repede că acum nici nu se mai vede în zare.

Sfârșit de Ianuarie 2006