Un val negru imi cuprinde toate gandurile, intreaga fiinta. Incet totul dispare... indind o mana, dar nimeni nu ma mai vede; incerc sa strig, dar nu mai pot... vocea refuza sa ma ajute.... ma las prada negurii. Totul se intuneca, ma cufund intr-o noapte fara de sfarsit. Si apoi? ... nimic...

"Mai esti aici?" Ma uit mirata la chipul senin ce ma privea cu blandete, dar pe care nu il recunosteam. Aici unde? Cine e fata balaie de langa mine? Ce se intamplase?
Intreaga fiinta-mi da semne ca stie copila ce se uita la mine cu un zambet trist pe buze. Dar mintea nu ma ajuta sa stiu cine e. Ochii mei o vad, insa eu nu; sufletul ii simte apropierea, dar nu stie nici el de ce.
Fara sa inteleg bine de ce, m-am aplecat usor si am sarutat fruntea alba a copilei. In acel moment mi-am dat seama ca eram intr-o bibioteca, intr-o casa straina. Ma aflam pe un scaun, iar fata statea langa mine, cazuta in genunchi.
"Iar faci asta" I'am auzit glasul ce facea sa-mi rasune intreaga fiinta. "De fiecare data cand te cufunzi in gandurile tale, pe mine ma lasi afara, fara sa-mi impartasesti ce ascunde mintea ta si crezi ca acest gest imi va alunga tristetea ce o simt cand te vad asa. De ce te-nchizi in tine? Vezi? Nu te mai intreba de ce te evita oamenii in oras. Lor nu le plac misterele. Ei nu vor iluzii, vor realitate."
"Sunt inghititi de realitatea dupa care tanjesc." Nu am putut sa ma abtin. Devenisem prizoniera propriei mele minti. M-am hotarat sa las totul sa curga si sa descopar treptat aceasta lume aparuta deodata in fata ochilor mei.