Telefonul sună insistent de mai multe ori. Penumbra din cameră și mirosul de ploaie căpătaseră ceva bizar, parcă făceau parte dintr-un decor străin. Nu răspund, nu răspund. Avea sentimentul că se trezise dintr-un coșmar. Însă nu voia să evadeze încă din el. Rezultatul - se cufundă într-o stare de amorțeală ca de plumb. Mici tresăriri îi marcau starea de semiveghe, de parcă mai avea puțin și ar fi căzut într-un abis.
La un moment dat, telefonul începu iar să sune. Enervată, se târâ până pe marginea patului, iar de acolo, sprijinindu-se de pereți, reuși să ajungă până în cealaltă cameră. Ridică receptorul, dar nu se auzi decât vocea metalică a robotului: Bună ziua...
De fapt era seară. Scăldate în lumina violet, obiectele din cameră deveniseră parcă fosforescente. Era udă de transpirație și cu mișcările încete, nesigure. De vină era calmantul puternic pe care-l luase înainte de a adormi. Trânti telefonul cât colo. În lumina violetă o năpădi dintr-o dată o senzație puternică și sfâșietoare de singurătate. Din nou, singură. Duse mâna la tâmplele ude. Când s-a uitat ca din întâmplare, locul vechiului sentiment de disperare a fost luat de groază. Era plină de sânge din cap până în picioare. Nu-și aducea aminte nimic altceva, decât un șir lung de zile monotone și goale ca niște vagoane ale unui tren de noapte care se îndreaptă într-o direcție necunoscută. De unde atâta sânge?????????? Nu simțea nici o durere fizică.
Înfrigurată aprinse lumina. Veioza îi scălda corpul într-o lumină familiară, nocturnă. Nimic. Sângele dispăruse. S-a dus apoi să se uite în oglindă. Nimic, transpirația se uscase, persista doar respirația precipitată, amintirea vagă a unui vis urât. Senzația cumplită de gol și singurătate. Nu mai rămânea nimic altceva decât somnul. Puse ceasul să sune, sperând să nu se mai trezească decât a doua zi sau, mai bine, niciodată.