Ințelesese din prima clipă că Layna nu putea să supraviețuiască așa. Trupul îi fusese mutilat groaznic de ghearele nemiloase. Era doar o masă de carne însângerată pe care, în mod ciudat, doar chipul rămăsese intact, în toată frumusețea sa ireală. Probabil că suferea cumplit, însă adevărata agonie se citise atunci pe chipul lui Aiden, o sfâșiere la fel de sălbatică precum cea din carnea Laynei.
« Nu m-am putut concentra suficient, șoptise ea, printre gemete și spasme incontrolabile… nu am putut să declanșez… » Știau amândoi la ce se referea…nu avusese nici o șansă deci în fața creaturilor însetate de sânge.
Dar Layna mai șoptea și alte cuvinte aproape incoerente, despre spaimă , vinovăție și eșec…ca și cum faptul că nu reușise mai avea vreo importanță, atâta vreme cât îl plătea cu însăși viața ei.
Erau singuri în pustietatea aceea..poate mai fuseseră și alți supraviețuitori ai luptei, din cei zece care ajunseseră acolo, însă în clipa aceea nimic nu mai conta, în afară de trupul frânt al Laynei. Stiind în sufletul ei că e inutil, Aislin înfruntase totuși îndoiala…poate că dacă ajungeau la timp înăuntru putea fi salvată…
Insă Layna se împotrivise. Soaptele ei abia se înțelegeau, însă Aiden care stătea mai aproape le înțelesese prea bine, fiindcă pălise cumplit…încercase să caute mâna Laynei și să i-o strângă, să îi aline durerea și spaima, dar se trezise că intre degete îi rămân fâșii de piele însângerată și abia își stăpânise un strigăt de oroare. Apoi vântul răscolise dintr-o dată cenușile în jurul lor, prevestind furtuna.
“Trebuie să plecați”…gemuse Layna. “Te rog, Aiden, te rog…fă-o..te rog..te roooog…nu mai pot…te roooog… »
Ochii lui Aislin se umpluseră de lacrimi. Aiden aproape că strigase de durere…oare ce-i șoptise Layna la ureche se întrebase Aislin în lunga secundă încremenită ce urmase. Apoi Aiden scosese arma de la brâu și o activase. Trăsese în trupul sfârtecat al Laynei. O dată, de două, de trei ori…cu precizie milimetrică, acolo unde ar fi trebuit să se afle încă organele ei vitale, curmând firicelul de viață ce încă mai tresărea în ea.
Aislin nu-și putuse opri un țipăt.
« Vino, urlase Aiden la ea, încercând să acopere furtuna. Fugiseră amândoi prin câmpurile răscolite de fulgere și de vântul necruțător…căzând, ridicându-se, rostogolindu-se, căzând iarăși…Mai putea parcă simți și acum în gură gustul de cremene al nisipului, arsura stropilor de ploaie radioactivi pe brațele goale, acolo unde nu o proteja armura de luptă.
In cele din urmă văzuseră adăpostul.. Era doar un soi de adâncitură în sol, o cavernă îngustă, însă o dată chepengul de la intrare tras și zăvorât, se găseau în siguranță. O ușa metalică, probabil înțesată de senzori le bara trecerea. Trebuiau doar să transmită codul hotărât, gândi Aislin și aveau să le deschidă poarta. Inapoi în liniștea Centurii Exterioare, înapoi în lume…Trecuseră testul și acum aveau toate nivelele de acces pe care și le putea imagina.
Aiden. Gândul își aducea prea bine aminte, duruse. El se prăbușise lângă un perete și își ascunsese fața în palme. Părea inert, insensibil la tot ce se întâmpla în jur, la fel de lipsit de viață ca și o bucată de stâncă. Ingenunchind lângă el îl chemase pe nume…încercase să-i strângă mâna într-a ei…mâna udă încă de sângele Laynei.
« Aiden… »