poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-06-24 | |
Ploaia se opri în jurul orei 11 noaptea, dar vântul încă batea cu putere. In dreptul ferestrei, luna plină se oglindea în băltoacele de pe stradă și își arunca lumina de pe cerul negru și clar de-acum, până pe fața bărbatului care privea lipsit de vlagă, spectacolul unei nopți ploioase și reci de inceput de toamnă.
In cameră, umbrele limbilor portocalii ale focului din șemineu, dansau pe corpul femeii ce dormea dezbracată, aproape dezvelită, pe un pat mare, din spatele sau. Isi aprinse o tigara, se aseza pe scaunul de langa fereastra, cu fata spre femeie si-i contempla formele. Prin fumul de tigara, privea pielea pe care o simtise cu putin timp inainte atat de catifelata, lipindu-se tandru de trupul sau, o piele usor cafenie, ca atinsa uniform de soare, ii privea buzele si parca le simtea si acum sarutandu-l fara graba, ii privea parul intins, lung si negru, dulci fiori pe sira spinarii amintindu-i cum mai devreme, aluneca in smocuri, pe pieptu-i dezgolit. Se lasa pe spate, stinse tigara, lua o gura din paharul cu vin rosu iar ea deschise ochii, fara se se miste. Il cauta cu privirea si se opri asupra lui. Zambi nehotarat, se incrunta putin, apoi trase usor aer in piept, vrand parca sa spuna ceva. Acesta ridica usor mana, si isi duse aratatorul la gura, facandu-i semn sa taca. Si ea il privi in liniste. Se ridica si se duse spre ea. Se aseza pe pat, si sub privirile sale, peisajul femeii din fata lui il coplesea. Parca privea astrele invartindu-se, si el o data cu ele. Isi trecuse tacut mana peste firele de par negre ce luceau in bataia focului, iar ea ii atinse mana cu degete lungi si subtiri cu unghii potrivite si atent ingrijite. Sub mangaierile lui, ea adormise, pe fata ramanandu-i intiparit acelasi zambet ca cel pe care-l avusese cand se trezi, vazandu-l cum o privea cu ochii larg deschisi. Se ridica usor, si se duse pana la biblioteca, deschise un sertar de unde lua o cutie. Se uita la ea asa cum te uiti in trecut. Se aseza pe scaun, isi intinse picioarele pe o masuta mai joasa si isi aprinse o tigara. Lua o gura de vin, trase aer in piept, si deschise cutia. Erau sase scrisori, scrise cu cateva luni in urma, asezate una deasupra celeilalte, si legate cu o sfoara subtire. Lua primul plic pe care nu scria nimic, il desfacu, trase din tigara si incepu sa citeasca fara voce. Din acel moment timpul incetase parca sa mai existe… Draga Elisa, doar in scrisori ne spunem gandurile acum transformate in amintiri, cuvinte pe care clipele noastre impreuna, le-au pierdut. Iti scriu, iar cuvintele acum, sunt la fel ca sentimentele ce le nutresc fata de tine, de necontrolat. Dragostea ne face pe toti, chiar si cele mai excentrice firi, pana la urma, sa devenim lirici. Imagini raman incrustate pe o coala alba, la fel ca amintirea prezentei tale in jurul meu… Pe o plaja singuratica, lasam valurile marii sa-mi linga talpile, si uitasem atunci ca peisajul din fata mea, e doar o fasie, o mica particica a unui imens ce cuprindea frumuseti poate mai stranii decat aceasta. Te indreptai spre mine cu pasi lenti si siguri. Parca iesita din adancurile marii, ai venit atunci ca sa dai insemnatate unui peisaj in fata caruia nu vroiam sa fiu singur. Mi-amintesc totul de parca s-ar fi intamplat ieri, si acest gand ma intristeaza dar ma si face sa zambesc ca il retraiesc, o data cu aceste scrisori.Te vazusem de pe colina, trei zile la rand urmarindu-ti linistitorul ritual al fiecarei dimineti. Apareai plimbandu-te acolo unde marea nu mai avea putere si se oprea adulmecand fara oprire tarmul. Intre un val si altul, urmele talpilor tale dispareau, si privind acum in trecut, imi parea ca piereau ca anii tineretii.Din urma ta, briza dinspre nord, iti aducea parul negru spre fata si cu gesturi fine ti-l dadeai dupa urechi. Vedeam gratia unei feline rivalizand cu gratia leganatului acelei mari linistite. Nici acum nu stiu daca m-ai vazut privindu-te.A treia zi, cunoscand deja ora la care apareai parca din neant, am hotarat sa te conving sa te opresti o clipa, pentru mine. Marturisesc ca ziua in care te-am vazut prima oara le-a schimbat pe toate celelalte, dandu-le insemnatate. Ma culcam si ma trezeam imbatat de aceeasi imagine, o gheisa a marii glisand pe suprafata galbena a unei plaje ingenue, neatinsa inca de om, paradis in care speranta murea si reinvia, in fiecare clipa. Nu puteam sa nu ma pun fata in fata cu o realitate care era, pentru prima data mai frumoasa decat toate inchipuirile mele despre astfel de momente. Cand te-ai apropiat atunci fixandu-ma cu privirea, zambetul acela si pasii siguri, mi-au dat sentimentul ca te asteptai sa ma gasesti intins acolo. In cele trei zile in care te-am privit fara incetare, meditasem la fiecare cuvant pe care aveam sa ti-l adresez, deoarece credeam cu putere ca sarmul, nobletea si puterea de a impresiona dau roade atunci cand sunt gandite inainte. Insa atunci pe plaja, in fata ta, uitasem de tot si toate.Ce inceput: “ Opriti-va o clipa va rog, spuneam ridicandu-ma. Imi ingaduiti sa fac cativa pasi cu dumneavoastra?” Ardeam pe dinauntru, iar ochii tai nu aratau nici o teama, cand ai aprobat dand din cap. In acel inceput de vara, schimbari neasteptate se produceau in mine iar decorurile negre de atata rutina solitara se prabuseau, ca sa le ia locul altele, infinit mai stralucitoare, rodul pasiunii crescand in mine ca arsita pe masura ce soarele se ridica in fiecare zi. Noptile asterneau ambiante excitante, in fata noastra marea facea dragoste cu tarmul, iar noi o priveam tacuti de pe nisipul fin si ud. Noi priveam marea si universul ne privea pe noi. Te rugam atunci, ca dimineata ce urmeaza, sa deschid ochii si sa fiu tot langa tine. M-ai sarutat, m-ai privit in ochi; nici un gest, dar intelesesei pe deplin ca nu mai era nevoie de vreunul. Desi petreceam fiecare vara intre granitele impuse de apa si padurea ca o jungla, separate intre ele de intinsul auriu al plajei, a trebuit sa te cunosc pe tine pentru a cunoaste insula care avea o istorie careia ii supravietuisera mastile unor statui dintr-o gradina acoperita acum aproape in intregime de plante cataratoare, si in padurea insulara, nu foarte departe de tarm, putinii locuitori dintre care si tu. Oameni pe care nu-i vazusem niciodata, aveau sa imi impartaseasca povestea acestor meleaguri, care traiau de secole in umbra unui mit. Din iarba cu fire groase si lungi, din vecinatatea unui gard deselat construit din crengi, d-abia se vedea, pancarda stramba si scorojita de vreme pe care sta scris inca descifrabil, “Place du Memoire”. “Place du Memoire” fusese locul ce amintea de vremuri in care omul se abandona pe sine, fiind purtat pe aripile ranite si istovite ale trecutului, vremuri care, o data cu vederea acestei gradini, m-au facut sa am un sentiment de sfiala ca ma delectam de atata timp cu aceste peisaje, fara sa stiu ca in timp ce eu traiam o pasiune, aici cu secole in urma, oameni mureau, unii fara sa fi auzit vreodata ca exista dragostea. Gradina era strajuita la intrare de doua statui de piatra, ce tineau in pumni niste furci cu varfurile in sus si incrucisate de cei doi soldati incordati si incruntati. Vedeam statuile pe jumatate, restul fiind acoperit de buruienile ce se luptau pentru lumina, incalcindu-se de-alungul strajerilor pietrificati, strangnadu-i cu putere. Mai departe, undeva in centru, priveam ramurile groase si dese ale unor copaci batrani plini de cioturi si adanc infipti intr-o realitate care m-a facut sa ma simt inutil: istoria este uitata, aceasta este cauza pentru care omul este condamnat sa o repete, am gandit atunci. “Place du Memoire” era intreaga istorie a omenirii, pe care ierburile care o acopereau imi pareau a fi insasi uitarea. D-abia ieseau la suprafata capetele tepene ale unor razboinici care dupa figura sculptata, o data de mult, decideau asupra unui popor. Efigiile cu obraji de piatra, ramaneau neclintite in fata noastra, fixandu-ne parca cu privirea si atunci, acolo, am simtit staruinta depusa de intemeietorul unei opere de arta mai frumoasa decat orice alta opera; aceasta avea puterea de a te face sa te simti strivit resemnandu-te in neputinta vremurilor cand dorinta de libertate si-a avut victimele ei, cimitire intregi fiind dovada nebuniei unui monarh. Te priveam miscadu-te de la o statuie la alta, mangaindu-le discret, cufundata in ganduri. Te-ai intors, privirile ne-au intepenit pentru prima data astfel, si am stiut ca monumentele din “Place du Memoire”, in crepusculul amiezii, aveau sa retina, din nou, o pasiune mai intensa poate decat cea a creatorului de memorii. Din cate am aflat ulterior, nu exista nimic scris despre istoria acelui loc, singura dovada ca bucata de paradis din jurul nostru avea o istorie era o gradina pe care trebuia sa o vezi ca sa intelegi aceste frumuseti si faptul ca ele nu au existat dintotdeauna, ci au izvorat din suferinta. Trebuia deci, sa vezi aceste locuri, pentru a sti ca ele exista! Draga Elisa, In timp ce sederea noastra in acel colt de puritate era pe sfarsite, starea de profunda tristete la aflarea vestilor din lumea “reala” ne cuprindea, fara a ne da sansa sa ne miram ori sa ne ingrozim. Razboiul ce il duceam in mine de mai bine de patru ani, era aproape de sfarsit. Nu ne lasase timp de ganduri, hartia pe care scria ca va trebui sa te parasesc, posibil fara sa ma mai intorc, tinand-o strans in pumn, in timp ce tu imi aratai acelasi zambet incurajator. Dupa o luna si jumatate, m-am cutremurat ca atunci cand l-am vazut prima data, la fel ma cutremur si acum. Mi-era imposibil sa fiu fericit cu tine si sa nu urasc boala care ma macina, mi-era imposibil sa stau noptile cu tine in brate, in timp ce marea la fel de calma, se imperechea cu tarmul sub privirile noastre, de-acum din ce in ce mai indragostite. Primirea acestor hartii devenise obisnuita pentru mine. Erau vestile “evoluitiei”, daca se poate numi astfel, conflictului, un conflict ce nu mai era, de mult al meu. Dar niciodata vestitorul tragic de hartie nu venise intr-un moment mai inoportun, caci in sfrasit, aici alturi de tine gasisem, pe langa pasiunea pe care nu credeam ca voi mai apuca sa o intalnesc, dorinta de a trai. Desi niciodata nu am aratat-o fata de tine, teama de sfarsit ma facea sa nu dorm noptile, sa ma gandesc la moarte foarte des, sa ma trezesc brusc cand in sfarsit reuseam sa adorm, complet ud cu o transpiratie rece. Simteam toate acestea, si inteleg acum, ca de fapt in imaginatia mea, daca era sa mor, mureai si tu o data cu mine. Imi dadeam atunci seama ca omul, isi va aduce totdeauna aminte de clipele de fericire din viata lui, chiar daca au durat sase luni sau mai mult, in cateva secunde… Cateva secunde… Vroiam atunci sa putem face din asta un amuzament, dar eram amandoi mult mai profunzi decat atat. Realizam ca ne puteam pierde. Comedia este o specie a tragicului pentru a-i face fata acestuia. Nu puteam nega realitatea pana intr-acolo incat sa facem haz de tragicul dragostei ce ne lega. Omului ii este dat sa treaca peste multe obstacole. Poate prea multe. Unora le face fata adaptandu-se situatiilor ce vin o data cu acestea, altora facand haz, iar alteori se resemneaza. Atunci nu se mai poate adapta, si nici haz nu mai poate face. Era timpul sa ma pregatesc sa trec peste acest poate, ultim obstacol, alaturi de tine. Draga Elisa, Te gasisem in “Place du Memoire”, rezemata de o bucata de piatra dura, innegrita si foarte inalta, infatisand o femeie grasa si ganditoare cu picioarele strase sub ea. Avea un aer de mister, gandind parca la raspunsuri asupra originii acestor intinderi pe cat de frumoase, pe atat de misterioase. Era o statuie care o data definea aceste locuri. Acum insa, acoperita de ceata uitarii, te facea sa devii melancolic. Cu genunghii indoiti stateai si tu, pe iarba moale si deasa, chipul tau emanand aceleasi unde de mister. Nu stiam daca mometul era trist sau vesel, gratios sau brutal, dar felul in care priveai statuia in aceeasi pozitie si cu acelasi chip imi dadusera senzatia ca insula pe nume Saroa nu iti era total necunscuta precum am crezut, precum ai lasat sa se vada. Aveam sa aflu, ceea ce nu ti-am spus niciodata ca stiam. Intr-o dimineata calduroasa asa cum erau toate, m-am ridicat mai devreme de langa tine, pentru a-mi aduna gandurile, asa cum faceam de fiecare data cand resimteam nevoia sa petrec un timp numai cu mine. In zorii acelei zile, o ceata densa acoperea intinsul albastru. Parca linia orizontului fusese adusa de valuri pana la cativa metri de tarm. Nu stiu cand am ajuns langa gradina pe care soarele nu o luminase inca, la acea ora matinala. Am continuat plimbarea de-alungul tarmului, o parte necunoscuta mie, pana atunci. In crepusculul acelei zile, uitandu-ma inspre mare, am observat incordat, ca ceata densa invaluia ceea ce mi se paruse de la acea distanta, a fi niste trunchiuri de copaci negri , infipti in albia marii. Un batran cu parul lung, rar si alb sta usor aplecat in fata, cu mainile inerte pe langa corp, avand pantalonii si manecile camasii suflecate, in mare pana la genunchi, privind atent trunchiurile. Prin negura laptoasa, tarusii pareau varfurile unor catarge de corabii aduse la tarm. M-am apropiat de batran, salutandu-l. Trecuse un timp in care tacuse, privind inainte la fel de atent, de parca nu m-ar fi auzit sau observat. Intr-un sfarsit, dadu din cap in semn de salut, abia sesizabil. Uitandu-ma in aceeasi directie la stalpii infipti in apa, am vazut ca pe ei erau prinse de jur inmprejur stridii, sustinute cu plase negre, parca lipite de fiecare stalp. “Dumneavostra le-ati cultivat?”, am intrebat cu evidente ezitari. Mi-a raspuns ca nu. M-a intrebat daca micuta casa de pe colina este a mea. “Stii ce este Place du Memoire?” m-a intrebat dupa ce i-am raspuns. Am tresarit si uimit, l-am privit intelegand ca anii lui trecusera intre granitele florei din Saroa. “Eu am doar grija de ele. Au fost plantate cam in acelasi timp cu constructia micului nostru muzeu de istorie”. De “Place du Memoire” nu avea insa nimeni grija. In zilele ce au urmat pana la plecare, la aceeasi ora din noapte ma trezeam pentru a sta de vorba cu batranul care cunostea istoria insulei, povestind-o cum numai batranii pot sa o faca. Il ajutam cum puteam la intretinerea culturii de stridii si ascultam povestea tragica a insulei in care fusesera deportati sclavii capturati in luptele date pe mare si alaturati unui popor care desi munceau aceste terenuri avand titlul de locuitori, oameni si nu bunuri asa cum erau socotiti sclavii, erau captivi intr-o lume in care conducatorul nu vroia sa auda altceva decat zgomotul muncii de Sisif la care erau obligati oamenii. Torturile la care erau supusi erau teribile. Li se taiau membrele unul cate unul, pana cand omul care o data avea aproape doi metri inaltime ajungea la jumatate de metru. In astfel de zile, animalele se auzeau ascunzandu-se in desisurile ca de jungla ale insulei, pasarile zburau pentru a gasi alte intinsuri mai linsitite, parca tot timpul se oprea pentru o clipa, in jurul tau totul devenind nimic mai mult decat sentimentul absurdului. Corul dureros al oamenilor facea sa amuteasca chiar si vesnicul vant dinspre nord. Pana intr-o zi in care, locuitorii asupriti s-au revoltat, si atunci, conducatorul a cazut prada oamenilor care depozitasera in adancul sufletului lor, o ura care te trimitea cu gandul inapoi, inainte de ceea ce numim "civilizatie". Batranul vazuse acestea cu ochi de copil si-si auzi familia tipand, inrosind pamantul in jurul lor, zbatandu-se ca mai apoi, sa ramana cu ochii atintiti spre cer, pana cand conducatorul avea chef de “curatenie”. Si tu draga mea, spunea el, ai vazut aceeasi imagine, ai auzit aceleasi tipete venind de la cei care ti-au dat viata. Din dreptul primului trunchi urmau altele, de-lungul tarmului, populat doar in aceasta parte de cateva case robuste, nu foarte inalte. Uitandu-ma la trunchiuri, vedeam provele unor corabii acostate parca la mal si in timp ce noaptea se lasa, fantomele oamenilor chinuiti imi bantuiau imaginatia. Visam cu ochii deschisi, si parca ii vedeam alaturi de mine, privind marea leganandu-se linistita, asa cum ei, d-abia acum sunt. Draga Elisa, Cunoscand astfel durerea ce o porti in suflet, incepeam sa-mi dau seama de unde vin aceste reflexe de sensibilitate si profunzime, cu mult mai accentuate la tine decat la orice femeie, intalnita de mine pana atunci. Deosebit de blanda, cu o voce calda completata de privirea albastra, traversata din cand in cand de o unda de tristete, supusa si gratioasa in orice miscare, te priveam si te iubeam, tot mai mult. Spre deosebire de alti oameni, melancolia in care cadeai adesea, te infrumuseta. Sau aceasta frumusete era doar in mintea mea?...Nu stiu… Sa fie oare pentru ca ne plac femeile atunci cand adopta posturi in care ne cer ajutor? Sau poate ca imi plac mie in astfel de momente! Si este perfect explicabil, deoarece nu am fost niciodata atat de sigur de faptul ca fizicul meu poate atrage din prima o femeie, cunoscandu-mi lipsurile prin perpetue comparatii cu alti barbati. Fiind de parere ca fizicul este primul cu care se stabileste contactul in relatiile dintre oameni, nu m-am crezut niciodata un barbat frumos. Dar totdeauna am vrut langa mine o femeie frumoasa. Ezitam mult, timiditatea si nesiguranta spunadu-si cuvantul, pana cand ajungeam sa pierd ocaziile de a vorbi cu cele care imi placeau, pierzadu-le astfel pentru totdeauna. Inconstient, atunci pe malul marii, spontan cum imi e frica sa fiu de obicei, m-am ridicat de pe nisip ca sa vorbesc cu cea pe care am privit-o trei zile, cea pe care tristetea aceea o facea, poate doar in ochii mei, deosebit de frumoasa. Diminetile incepeau sa devina un pic mai friguroase, vantul dinspre nord aducand pe insula un aer rece. Soarele nu mai dogorea asa cum ne obisnuise, multumindu-se doar sa rasara si sa apuna, tot mai blazat, in fiecare zi. Era prima data cand simtisem frigul pe insula. Ultimele zile petrecute in Saroa, au fost obisnuite, la fel ca toate celelalte. “Obisnuite!”… Ajunsesem intr-adevar, sa ne obisnuim cu frumusetile ce rameanu intacte doar pentru noi, de dimineata pana noaptea tarziu. Este ceea ce simteam. Ne obisnuisem unul cu altul, zilele trecusera, iar noi nu mai gaseam la fel de interesante acele locuri. Cu cat palea culoarea soarelui, parca cu atat palea si albastrul marii, verdele aprins al padurii ce ne inconjura, galbenul nisipului si rosul cerului la asfintit. Sunt melancolic acum, ca peisaje pe care le-am avut in fata ochilor si care au fost mai frumoase decat cele din imaginatia mea, ajunsesera sa imi fie obisnuite, pentru prima data. Inexplicabil, tot ce imi pot aminti acum sunt franturi ale unor imagini, stari de reverie in care intram brusc si din ce in ce mai des in acele ultime doua saptamani. Eram parca sub influenta unor ierburi otravitoare. Nu imi pot explica nici acum foarte exact ce s-a petrecut atunci pe insula, dar cateodata, dupa atata timp, amintirea gradinii din inima padurii, amintirea focului din mijlocul ei – o traditie veche de cand locuitori ai insulei dansau langa statuile incalzite si patate de sange intr-o atmosfera cu miros de abator – ce incingea fruntile statuilor de piatra neagra, mirosul intepator de carne cruda si sange si cerul pe care, deasupra fetei mele, dansau salbatic, scanteiele ce ieseau cand trosneau lemnele groase, ma face sa le simt si acum. Legenda spune ca in aceasta insula, oamenii traiau intr-o armonie paradisiaca, neexistand neintelegeri, invidia era o necunoscuta a caracterului lor, ura la fel. Fiecare era de mic format sa triasca in corectitudine si profund respect fata de omul de langa el, munca si familia acestuia. In Saroa, orice om era la fel ca altul, conducatorul fiind cel mai bun pescar al insulei si un agricultor devotat. Nu existau evenimente negative deoarece toti aveau aceeasi conditie, aceleasi probleme, pe care le combateau impreuna, de comun acord si toti sufereau sau sarbatoreau consecintele la fel. Ceea ce dadea insa caracterul armonic al locului era faptul ca legile dupa care relationau locuitorii erau impuse de jos in sus si nu invers. Obiceiul nu este scris nicaieri fiind doar un izvor al legii. Obiceiul insulei era tocmai acest acord tacit de a nu exista legi scrise, necunoscand puterea de constrangere existenta in alte culturi care obliga omul sa duca o viata ca cea a oamenilor de aici. Candva, un om a inceput toate aceastea, dand frau liber unor idei de viata plina de frumusete, convingand oamenii de langa el de bunele sale intentii. Dar sa ne oprim o clipa si sa ne imaginam ca acest “prim om”, ar fi avut idei despre o viata meschina. Si a existat un astfel de om. Corantes. Acesta a fost primul om al decaderii armoniei Saroene, cel care inalta sacrificii zeilor impusi unor oameni care nu aveau de ce sa creada in asa ceva. Corantes cucerise Saroa in drumul sau catre Indiile de Vest. Cucerise este gresit spus, deoarece cand cuceresti ceva, exista si o rezistenta depusa. Aici nu a fost cazul, Saroenii uitandu-se mai mult mirati la sabiile a caror lama stralucea in bataia soarelui impungandu-le pieptul, inca nerevenindu-si dupa peisajul imenselor corabii spaniole, ce acopereau linia orizontului pe care saroanul era atat de obisnuit sa o contemple. Corantes a ordonat costructia gradinii “Place du Memoire”, unor sclavi francezi luati ca prizonieri de razboi. Acolo erau sacrificati oameni in cinstea zeilor in care credeau spaniolii. Au fost redusi la tacere de indiferenta unui om prea limitat pentru a vedea geniul vietii acestor oameni simpli si izolati, frangandu-le membrele cand isi stergeau sudoarea ce le intra in ochi si in gura, privind cerul si fetele familiei care ii privea cu frica ca va muri tot ce au iubit o data in tipete si urlete. Atunci saroanul privind spre mare, a cautat linia orizontului si s-a lovit de imensele corabii spaniole; atunci saroanul isi aducea aminte de zambetele pline de dragoste ale celui pe care il iubeau si vedea grimasele pline de durere si disperare ce vesteau ca in orice moment, sub ochii lor, cei iubiti, aveau sa devina de atunci, simple amintiri, simtind astfel pentru prima data deslusirea dorintei de razbunare coplesiti fiind, de ura. Mai tarziu, marea ce scalda tarmurile chinuite de atata timp ale Saroei, le spala acum de sange, in timp ce focul era aprins in “Place du Memorie”, iar satenii de atata timp asupriti, dansau si se stropeu acum cu sange spaniol, razand si tipand de bucurie, ca niste copii. Batranul stridier imi povestise legenda stand pe malul marii la un pahar de vin rosu adus de mine pentru a-l bea impreuna cu el, privind linia orizontului si in imaginatia mea vedeam ridicandu-se fulgii de funingine aprinsa plutind veseli in bataia vantului, cand lemul corabiilor spaniole trosnea, inabusit de flacari. De aceea “Place du Memoire” era singurul loc in care saroanul nu intra, pentru a nu fi nevoit sa isi aduca aminte ceea ce isi jurase ca va uita. Cand m-am intors la casa de pe colina, in acea noapte, eu eram altul, tu aceeasi… Draga Elisa, Legenda in umbra careia continua sa traiasca mica insula, mi-a fost adusa la cunostinta intr-un moment cand aveam nevoie de acest adevar. O data cu ea, am inteles de ce tinta suprema o putinilor locuitori era linistea si armonia si am inteles ca pentru ei ca si pentru tine, acestea erau coordonatele unei neincetate intoarceri in trecut, un trecut in care cu un sentiment de deplina siguranta, zambeati privind departarile, in timp ce vantul dinspre nord tulbura usor varfurile verzi ale padurii. Am inteles de asemenea reticenta oamenilor de aici, atunci cand aparea un strain, in care vedeau mai intai un Corantes. Venirea mea pe insula a fost mai mult o curiozitate, o cunostinta indepartata povestindu-mi despre aceste locuri. Linistea care spunea cineva ca nu mai poate fi intalnita azi decat in orasele zgomotoase, nu poate fi cunoscuta cu adevarat, pana nu traiesti macar o zi in Saroa. Cumparasem casa de la aceasta cunostinta, inainte de a se duce intr-o lume mai buna. Era a treia oara cand veneam aici pentru a petrece vara, fara sa stau niciodata mai mult de doua luni. Privind acum de pe colina leganatul lin al intinsului albastru, plaja ce oglindea culoarea soarelui la fel de fidela ca intotdeauna si padurea deasa ca de jungla prin a carei vaste coroane vantul dinspre nord suiera la fel ca valurile marii, fara sa le pot distinge acum sunetele, m-am gasit coplesit de aceasta miscare a naturii descoperind in ea frumusetea chipului tau, atunci cand erai trista, fiind o permanenta revenire la linistea primordiala a lucrurilor. Motivul pentru care incercai sa ma ti departe de partea aceea a insulei fata de care vroiai sa pari straina, era pentru ca nu vroiai sa aflu povestea. Inteleg ca daca eu o aflam, tu ti-o aduceai aminte. De aceea nu ti-am spus niciodata ca mi-a fost povestita. Acele ultime saptamani ma schimbasera mult. De cand imi fusese povestita legenda devenisem altul, viata aceea liniara, fara extraordinar, in care toti oamenii din micul sat din spatele padurii traiau cu miscari atat de lente parca pentru a sfida timpul, o notiune mult prea plictisitoare pentru a se opri o clipa sa si-o explice, simteam ca ametesc in sfarsit aflandu-ma in siguranta, in bratele tale, intre mare si padure, pe plaja putin uda, sub bolta neagra pe care sclipeau milioane de stele. M-ai privit in ochi si m-ai intrebat de ce sunt trist. Nu eram trist, eram atent la momentul acela, vroiam sa-l imortalizez pentru totdeauna, sa te pastrez in memorie la fel de frumoasa si ingenua cum ai fost in ochii mei in fiecare clipa, vroiam sa iti spun cat te iubesc dar stricam prin soapta mea acest moment. Nimic nu mai avea sunet in urechile mele, nimic nu mai avea suflu in imaginatia mea iar in ochii mei, o fata cu parul brunet supla si fina, era singura care avea forma. Draga Elisa, plecarea din Saroa a culminat cu o schimbare abrupta si inexplicabila a vremii. Nu a trebuit sa te conving sa mergi cu mine in Londra. Am ajuns pe la doua noaptea. Starzile erau ude ca dupa ploaie, picaturi de apa se puteau auzi prelingandu-se de pe o frunza cazand pe o alta, in linistea serii fara luna. Erai tacuta si foarte atenta in jurul tau, iar pe mine ma incerca un sentiment de confuzie. Nu stiam daca eram bucuros ca ajunsesem acasa sau trist ca parasisem insula. Cred totusi, ca eram mai trist ca parasisem insula. In doua zile, trebuia sa ma duc la spital pentru ceea ce parea a fi, ultima incercare de a ma tine in viata, din partea chirurgilor care pusesera in aplicare pe mine, de-alungul a patru ani teoriile medicale de extirpare a cancerului. Si le reusise. Cu ajutorul lor am mai castigat patru ani de viata. Cand incepusem sa renunt la dorinta de a lupta, am luat hotararea de a cumpara vila de pe colina, pentru a-mi gasi sfarsitul in mijlocul naturii si, mai mult, imi ziceam atunci: “ Cine stie ce o sa ti se mai intample pe insula, asa, ca de sfarsit!” A mai ramas cred, de amintit un singur moment, care imi umple ochii de lacrimi; pe plaja uda, ametiti de preludiul nocturn al marii si al tarmului, ne sarutam atunci pentru prima data si pulsul aproape ca imi spargea venele, dorinta ma ametise iar tu devenisei aproape ireala. Te strangeam cu putere, te mangaiam pentru a te simti aproape. Si totusi, imi pareai ireala. Vantul ne mangaia uscandu-ne corpurile pline de sudoarea apropierii noastre in care tensiunea dragostei se consumase si in acelasi timp se reincarcase. Crepusculul diminetii ne gasea intinsi pe nisip si imbratisati, lipiti unul de altul, privindu-ne in ochi fara sa spunem nimic, constienti ca orice cuvant in afara de soaptele marii si ale vantului risipea linistea ce ne invelise sufletele. Totusi am auzit o soapta, si in timp ce marea si vantul se inganau, cuvintele tale m-au speriat intelegand ca intr-un astfel de moment ele devin adevarate, ca intr-un astfel de moment ele isi gasesc subantelesul si valoarea… “ Si eu te iubesc, draga Elisa! Si eu te iubesc!” De cincizeci si sapte de ori, pentru mine, timpul schimbase culorile anotimpurilor, si in timp ce eu asteptam ultima toamna a vietii mele pentru a vedea lucrurile pe care le-am vazut, asteptarea se dovedea a fi prea lunga, daca nu ai fi fost Tu… . D.J. In zorii acelei zile, femeia se trezi linistita. Isi ridica capul de pe perna intorcandu-si privirea catre fereastra. Afara ploua nu se stie de cand. Langa fereastra scaunul era gol si langa el, pe o masuta un pahar de vin si o scrumiera in care erau cateva mucuri de tigara. Pe pat, in locul lui, era o cutie in care erau sase scrisori. Isi ridica perna, se incrunta usor si lua primul plic, pe care nu scria nimic. Il desfacu atenta, timpul incetand parca sa existe si incepu sa citeasca, fara voce… |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate