P
rofilul sumbru al cetăþii se zugrăvea pe fondul albastrului închis al înserării.

Luna scazuse deja in prima faza, iar ăsta nu putea fi semn bun. Rufio o privi un timp cu un fel de îngrijorare, așa cum privise și clepsidra, după asta oftă și grăbi pasul înspre coama dealului.

Ajungând în fața intrării, bătu de două ori cu ciocanul poleit cu aur și așteptă cumpănit să i se deschidă.

Deși încercase să se camufleze, slujnica îi intui pe moment tulburarea și se întristă un pic. Se obișnuise cu prezența-i pururi veselă și îi făceau mare plăcere complimentele lui politicoase.

Iar politețea lui devenise proverbială în cercuri; Rufio își dădea seama că uneori exagera, dar nu voia sa se schimbe, era mulțumit cu sine însuși, ceea ce nu era puțin lucru. Mereu serios, atent a nu deranja sau a jigni, cu vorba blândă și domoală de frate mai mare, de confident și sfătuitor, părea născut cu misiunea de a-i ferici pe ceilalți.

Câți oameni pot oare să se nască cu o asemenea misiune și să aibă curajul de a o duce până la capăt, fără a suferi? Sigur nu mulți, iar aceia sunt poate îngeri. Rufio nu era și nu căuta să fie, însă frumusețea ochiilor săi cenușii și a părului șaten închis, îl asemuia cu unul dintre ei.

Servitoarea îl pofti într-o încăpere care ținea loc de salon și de birou în același timp. Castelul era destul de larg, nicio îndoială, dar stăpânul lui era un singuratic și prefera să ocupe minimul de spațiu posibil.

De altfel, această dorință a sa era manifestată și prin simplitatea cu care era decorat biroul, la care vrăjitorul nu renuntase nici măcar acum, la ceas de sărbătoare; nu exista in acea incapere nici infimul semn că cel care trăia acolo s-ar bucura de acele zile, nici măcar o ghirlandă de flori sau o crenguță de brad aninată la sobă, lucruri care electrizează chiar și un adult!…

Rufio știa că nu modestia îl oprise pe vrăjitor să decoreze biroul, ci faptul că-și pierduse demult credința și speranța în mai bine. și uitase de copilul din el, cel care ca toți copii, se lăsase fermecat de fiece dată de magia Sfintelor Sărbători. Dar mai știa și faptul că omul putea fi salvat, însă povestea lui era cu mult mai sinuoasă și mai întunecată decât cea a bătrânului Scrooge, iar vizita celor trei spirite ar fi fost practic în zadar.

Găsind camera goală, Rufio avu o clipă de destindere și asemeni unui școlar bucuros de întârzierea profesorului la oră, îi veni în minte să se întoarcă și să plece. Dar ca de obicei, se simti atras de biblioteca si se apropie de volumele imbracate in piele neagra, ce dormitau oranduite frumos pe cele trei rafturi ale mobilei.

Colectia cuprindea majoritatea titlurilor ce fusesera publicate de la aparitia tiparului incoace. Era un deliciu s-o privesti, iar Rufio nu pierdea niciodata ocazia de a-si plimba degetul peste cotoarele cartilor, vreme in care soptea cu incantare numele operelor pe langa care trecea.

Jucandu-se astfel, degetul lui se lovi la un moment dat de un cotor ce nu era aliniat cum se cuvine. Se opri si citi titlul: Iliada. Vru sa-l impinga inapoi in raft, dar cotorul cartii se despica brusc pe verticala si luand forma unei guri, se repezi spre el, ciupindu-i aratatorul asemeni unui sarpe veninos. Rufio isi trase mana, iar cartea reveni la forma sa initiala.

Dadu sa iasa din incapere, dar exact atunci, vrăjitorul se precipită pe o ușă dosnică, mascată cu o draperie de atlaz; Rufio tresări ușor și ca să nu dea de bănuit, făcu doi pași înspre gazdă.

- Bună seara! rosti el cu amabilitate si ii intinse punga cu cadoul pe care i-l adusese. La multi ani !

- Îți mulțumesc că ai venit, răspunse omul cu glas stins, iar în ochi îi luci pentru o secundă o nemărginită bucurie.

Părea abătut, obosit, poate chiar bolnav, ceea ce era uimitor la acest om impozant, care intimida o lume numai prin simpla-i prezență.

- Stelianos mi-a comunicat că ai ceva să-mi spui, se justifică tânărul cu însuflețire, așa că iată-mă, am venit!

Însă, vorbele lui nu avură darul de a descreți fruntea prietenului său.

- Evlampionis?… șopti el după asta, îngrijorat, uitându-și mâna pe umărul vrăjitorului.

Acesta se arăta incapabil să-și adune gândurile. Dar era oare adevărat sau numai o stratagemă pentru a-i afla intențiile?…

Cu zile în urmă, vrăjitorul îl rugase pe Stelianos să i-l trimită pe Rufio pentru a se sfătui cu el, iar acesta îi promisese că-i va spune să treacă pe la castel, dar ori nu se ținuse de cuvânt ori Rufio îi ignorase invitația. Iar acum venea la el ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, acum când luna intrase în cel de-al doilea pătrar, acum când nu-i mai era de niciun folos…

și-ar fi dorit ca Rufio să plece, să-l lase singur cu fantomele lui. Dar acesta nu pleca și mai cu seamă de atât, îi cerea să-i explice ceea ce el însuși nu-și putea lămuri.

Rufio îl studia cu compasiune.

- Ãăă, Stelianos… începu el cu un fel de teamă, evitându-i privirea, Stelianos ți-a povestit despre ce e vorba?…

Se târî înspre fotoliul din stânga căminului, unde ocoli măsuța joasă de brad din fața acestuia și se așeză. Deschise punga si scoase din ea o agenda pe anul urmator si o felicitare lucrata manual, ce avea pe coperta un bradut impodobit, cusut pe etamina ; dupa ce le privi dezinteresat, le puse inapoi in punga si astepta raspunsul anticarului.

- Mi-a spus ceva, începu el vag, despre niște… cărți, nu știu… Disimularea era pentru Rufio ca o a doua natură. Speram să-mi spui tu mai multe, adaugă el cu sentimentul de ușurare că întâiul pas fusese realizat.

Cum Evlampionis nu-i oferise un scaun, rămase în picioare, în fața sobei. Gestul vrajitorului atunci cand primi darul, il dezamagise, dar nu spuse nimic.

- Hm, nu știi să minți… murmură omul cu antipatie. Cum îl știu eu pe Stelianos, ți-a spus tot! mai zise el, cu un zâmbet răutăcios.

- Da, mi-a spus, mărturisi Rufio, surâzând cu tristețe. Deci… e adevărat, urmă după o scurtă pauză, ai aceste momente de… inconștiență, în care scrii aceste cărți?…

- Scriu aceste cărți… repetă vrăjitorul cu ironie, mai repede ele mă scriu pe mine decât eu, pe ele! și nu trebuie să te ferești, prietene, chiar e vorba de inconștiență. Sunt momente de veghe, în care acționez involuntar, în care mâna mea înșira rânduri cu de la sine putere, iar când mă trezesc la realitate, găsesc teancuri de pagini cu scrisul meu frumos și îngrijit…

Râse, apoi oftă adânc. Rufio îl studia cu aceeași părere de rău.

- Scriere automata. Un fenomen ieșit din comun, dar mă tem că totuși destul de obișnuit în sfera mea de activitate. Numai că mie nu mi s-a întâmplat până acum… Atâta tot.

- Profeții. Dar avem deja legenda, stim ca orasul va avea un sfarsit tragic... Ce e in plus fata de amenintarea din legenda?

- Sunt cronici despre caderea Aeternumului. Aici gasim toate evenimentele de dinaintea si de dupa prabusirea Clepsidrei.

- Dar de unde vin aceste profetii?... De la…

- … diavol? continuă vrăjitorul în locul lui. Hai, să nu spui că ți-e frică să-i rostești numele; asta chiar e prefăcătorie și nu-ți stă bine! și mai pe urmă, nemuritor cum ești, ar fi și ridicol.

- De fapt, voiam sa intreb daca nu sunt de la zeu, se apara Rufio. Bine, nu te contrazic, tu ma cunosti cel mai bine… Poate ai dreptate, dar nu eu am provocat acea intamplare nefericita ce ma defaimeaza atata… iar situatia aceasta nu m-a schimbat nici în bine, nici în rău, sunt același din totdeauna, adaugă el cu o ușoară tristețe.

- Intamplarea asta “ nefericita ” cum o numesti tu ti-a schimbata viata pe vecie, Rufio, doar ca tu nu constientizezi asta… sau nu vrei s-o constientizezi. Te inteleg foarte bine, doar suntem pe aceasi pozitie.

Un moment tăcură amândoi.

- Ma tem ca voi ramane la parerea mea, zambi Rufio. Oare nu e de ajuns sa stii ca vei muri, mai trebui sa stii si in ce conditii se va intampla asta ?...

- Credeam ca vei fi de partea mea, dar vad ca Stelianos te-a convins, spuse omul ca pentru sine.

Rufio facu o grimasa de rusine. Misiunea cu care-l trimisese Stelianos trebuia indeplinita impersonal, dar daca cartile acesteau erau valoroase pentru prietenul sau si pierderea lor ii producea suferinta, atunci erau valoroase si pentru el, caci ii era dator vrajitorului si atunci, cuvantul lui Evlampionis era mai tare decat al sefului sau.

Se apropie de vrăjitor și șopti cu fermitate, apăsând pe fiecare silabă:

- Cu te pot ajuta?

- Pentru ce te-a trimis Stelianos? veni raspunsul glacial.

Pregatit pentru orice grozavie, dar nu sa fie respins, Rufio ceda nervos. Clătină din cap și se retrase pe scaunul de la masa de scris, unde stătu un moment să chibzuie.

- Ca să ard cărțile, mărturisi el cu regret.

- Da, a menționat ceva despre asta… afirmă Evlampionis visător. Dar eu nu l-am luat în serios. Socot că n-ar trebui arse, în fond, e vorba despre viitorul nostru, al orașului nostru.

- Deci crezi că ar trebui cruțate?… Dar ce-i, de fapt, în cărțile astea?! exclamă el cu enervare în glas. Apucă cu brutalitate unul din volumele de pe masă și îl deschise la nimereală. Abia după, își luă seama și se scuză: Imi dai voie?…

- Poți să faci ce vrei! pufni stăpânul casei cu indiferență. Se aplecă șă-și toarne un pahar cu vin negru din carafa de pe măsuță. Oricum, n-o să înțelegi nimic… Să n-o iei ca pe o lipsă de respect, ți-am comunicat-o din simpla rațiune că volumele sunt legate cu vrăji și nu pot fi citite de orișicine. Atâta tot.

- Iar tu nu ești tocmai “ orișicine ”, nu? făcu Rufio cu ironie.

Descoperise că paginile erau criptografiate și le răsfoia absent; aici, o runa, dincolo, o hieroglifa, apoi un termen latin sau grecesc, in orice caz, nimic din care sa-ti poti face o idée.

- Acum nici eu nu le mai pot citi, declară cu un zâmbet ciudat. Si mai rau e faptul ca n-am citit decat o carte, altfel le-as fi distrus cu usurinta, odata ce le stiam continutul. E periculos, adauga dupa o pauza, dacă le citește cineva și le înțelege sensul… și totuși, nu trebuie distruse.

- Dar ce om obișnuit le poate citi? întrebă nemuritorul cu o undă de amărăciune, punând cartea pe birou.

- Există o condiție care permite citirea, dar mă tem că niciunul din noi nu se încadrează în ea, râse vrăjitorul.

Rufio se apropie de cămin.

- Te-am dezamăgit, prietene, șopti el cu tristețe, tu mă chemaseși așteptând de la mine un sfat, iar eu am venit prea târziu…

- Da, dar nu mai contează acum, hotărî Evlampions cu un soi de duioșie.

Rufio îi întinse mâna, iar vrăjtorul o strânse părintește între palmele sale fierbinți; gestul păru să-l emoționeze puternic pe nemuritor, ai cărui ochi se umeziră ușor.

- Þi-am terminat horoscopul, anunță Evlampionis cu un strop de jenă. Mi-a luat mai mult decât aș fi crezut, dar ști doar… e greu…

- Te referi la…

- Da, eram dincolo cu el, când m-a anunțat servitoarea că ai venit.

- Cum se simte? Cum te simți tu?

- El… e la fel, neschimbat și nu cred va mai fi vreodată altfel decât e acum. Eu?… Obosit. Tot ce mi-aș dori e să-mi pot lăsa iarăși capul în poala ei, la fel ca mai înainte, și să adorm în gingașele ei dezmierdări… Dar nu mai e posibil. Câteodată mă gândesc că am făcut o alegere greșită, trebuia să-l las să plece, ar fi fost o inimă în minus în stăpânirea suferinței…

Rufio îl urmărea cu emoție.

- Să-ți îngropi unicul copil… Cum simți tu asta, Rufio?… Mi-am îngropat propriul copil, iar eu încă trăiesc!… Poți înțelege asta, prietene, poți?!…

- Nu te mai chinui, te rog. Ai făcut alegerea corectă; ea era deja moartă și nu era nimeni vinovat; ai făcut exact ce trebuia.

- Oh, Rufio, de m-ar vedea cineva acum, socoti vrăjitorul ștergandu-și lacrimile de pe obraji, de m-ar vedea zic, aș arunca asupra acelui muritor cel mai cumplit blestem și n-aș regreta nicio secundă.

- Te cred, prietene, șopti Rufio, dar suntem numai noi doi aici. și avem o treabă de înfăptuit.

MARTIE 2006