„Agitația era din ce în ce mai mare. Vestea se răspândise ca un trăsnet. Toți conștientizau inevitabilul, dar nu puteau accepta. Era inadmisibil să se întâmple așa ceva. Aceasta era fraza care înlocuia orice subiect. Nimeni nu dezvolta mai mult decât esența acelei situații: Era inadmisibil să se întâmple așa ceva! Fraza se prelingea ca un lichid incolor printre persoanele care o rosteau fără întrerupere. Ba chiar una dintre acestea persoane o scrisese cu vopsea roșie pe un zid înverzit de mucegai. Cândva acel zid era alb. În acea vreme a albului, în acel loc al inevitabilului, trăiau o mie de copii. Dintre ei doar cinci rămăseseră să îmbătrânească în acele locuri uitate chiar și de geografi.
De pe dealul acoperit de negura nopții coborau patru luminițe pâlpâind. Nu răzbătea nici un sunet. Nimic înfricoșător. Doar o cucuvea cânta în vale, la poalele dealului, lângă o luminiță care pâlpâia. După o vreme se stinse.
Cele patru luminițe se opriră. Mâini ascunse în negura nopți le ridicară încet, luminând niște chipuri de bătrâni. Fețele le erau brăzdate de ridurile vârstei, adâncite de umbrele aruncate de lumina lumânărilor ce în întuneric păreau luminițe călătoare.
Simultan scoaseră un oftat greu și prelung ca un șuierat de cutremur în oraș. Inevitabilul se produsese. Vechiul sat, care până nu demult avea și școală, și primărie, și chiar bordel, pierduse pe cel care-i dusese faima în lume. De acum ultimii patru locuitori, olari bătrâni, cu bărbi albe neuniforme, urmau să frământe lutul argilos sperând ca una din statuile lor să prindă din nou viață și să le ducă seminția mai departe”.
Acesta este singurul fragment lizibil dintr-un ghid turistic pe care un cerșetor îl descoperise într-o stație de metrou abandonată. Numele țării era imposibil de descifrat. În schimb descrierea aducea cu povestea satului unde crescuse noul stăpân al ghidului.