Baladă

M-ai făcut după chipul și asemănarea TA. Ca să mă simt mai bine mi-ai spus asta? Ei bine, nu mă simt mult mai bine decât dacă mi-ai fi spus: “Te-am făcut din greșeală… într-o zi, m-am deșteptat plictisit de toate cele pe care le creasem și dintr-o joacă nebună, modelând o humă vrăjită, te-am făcut pe tine, omule!” Cred chiar că m-aș fi simțit mai bine. Aș fi știut că sunt o victimă și mi-ar fi fost mai ușor să renunț a căuta sensul existenței mele.

Cu toate acestea, mă bucur că m-ai făcut după chipul si asemănarea ta. Așa pot și eu pretinde că am darul creației. Acum îmi este mult mai ușor să vorbesc despre lumea pe care am creat-o eu fără să îmi par mie nebun.

În prima zi a creației tale, te-am desprins din noianul de fețe, voci, ispite triste și am rostit sentința asupra destinului meu: tu vei fi lumea mea.

Nu ți-am dat nume. Se-ntreabă unii, pe bună dreptate… “what’s in a name?” Faptul că eu te-am creat și că tu exiști este suficient pentru mine.

În ziua a doua am încercat să clădesc un cer, un pământ și o apă. Dar ele erau deja clădite de un altul. Le-am luat așa cum erau și le-am dat poezie. Am făcut marea să asculte, pământul să tresalte și cerul să plângă. Te-am plimbat printre ele și ți-am spus că sunt creația mea. Aș fi vrut să mă crezi dar tu ai zâmbit, te-ai aplecat către mine și mi-ai șoptit încet la ureche: “Ba nu. Asta este creația mea!” Iar eu te-am crezut.

Și am așteptat zorile. Am vrut din zi să iau doar lumina nu și descântecul tragic al vieții care o însoțește.

Am așteptat apusul de soare și cu el am dat foc tuturor rugăciunilor ce zăceau ascunse în toate altarele lumii. Pe jos am presărat ghimpi ca să nu pot nicicând îngenunchea fără să simt o durere cumplită. Te-am purtat apoi pe tine din apus în răsărit de soare și ti-am spus că ele, așa cum sunt, lipsite de tumoarea vieții de aici și acum, sunt creația mea. Tu mi-ai zâmbit din nou și mi-ai spus: “ba nu, sunt creația mea!”. Iar eu te-am crezut.

Au trecut zile și au trecut nopți… iar eu am creat, am tot creat, iar când te luam de mână și îți arătam, spunându-ți că toate acestea erau creația mea, îmi răspundeai la fel, cu ochii, cu zâmbetul: “ba nu, ele sunt toate creația mea”.

In ultima zi, m-am așezat pe nisip, pe malul unei mări. Pe tine te aveam alături așa, ca-n-prima zi. Am desenat un cerc în jurul nostru și am vrut să contemplu lumea mea.

Atunci te-am zărit pe tine, am zărit ochii tăi. Îmi țineai strâns mâna și parcă-mi vorbeai în adieri de vânt, în stele, în lumini. Iar eu înțelegeam ce îmi spuneai. Mă priveai de parcă eu atunci aș fi apărut, de undeva dintr-o altă lume. Eram de acum, într-totul, creația ta. Înțelesesem.

Da! Drept răzbunare m-am făcut și eu creator. Și nu am putut crea decât propria mea “re-creație”. M-am lăsat modelat de mâinile pe care le-am ales eu, de inima pe care inima mea o putea iubi fără să se-ndoiască nici măcar o clipă.

TU, oare, fiind în chip și-asemănare ca și mine, te-ai lăsat și tu re-creat? Te-ai lăsat oare numit în fel și chip de multe mâini și minți și chipuri?