poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-06-03 | |
*
Și-n clipa aceea pasul tău călca ușor pe asfaltul denivelat. Treceai tristă și abătută, asemenea gândului meu încarcerat în spațiul nebulos și plin de nostalgice regrete al amintirii. Ochii tăi cei verzi își pierduseră lumina... acea lumină pe care o comparasem cândva cu reflexele înrourate ale ierbii. Iarba privirii tale se întunecase. Dar fiorul primei strângeri în brațe mai zăcea în acea privire tristă și rănită, iar farmecul ce te înconjura odinioară mi se părea atunci lipsit de conținut, semn neîndoielnic al pierderii acelei aure de care te vedeam înconjurată. Privirea mea se detașase de tine, îndreptându-se nostalgică spre acea revelație ce-o avusesem cândva, când mă pierdusem în visul revenirii în grădina Edenului, iar mărul dădea din nou în floare. "În floare să rămână, Doamne, în floare, doar în floare!/ Să ne-mbătăm cu-aromele-i lecuitoare./ Să îl privim smeriți, fără prihană,/ Doar timpul să mai fie-a noastră hrană.../ În floare... doar în floare..."- mă rugam atunci, iar tu n-ai înțeles că aceea era clipa... Da, era Clipa... De nenumărate ori ne-ntâlnisem în acel punct, după ce ai camuflat iubirea-n îndoială, iar eu am plecat să te regăsesc pe tine, cea adevărată, în visele presărate cu flori veștede de amintiri. Și-am revenit la imaginea clipelor tresărind înfiorate de dor în bătaia inimilor noastre. Atunci, când pașii tăi descriau în aer arcuri de cerc imaginare și voluptuoase ca poezia uitării, când lumina de pe chipul tău părea lumina ce-o văzusem în acele clipe când mă zbăteam între viață și moarte. Da, acela nu cred c-a fost un semn. Cred ca era Semnul. Semnul că lumina orbitoare, spre care mă-ndreptam atunci, prin labirintul detașării spiritului de trup, era Lumina. Da, era Lumina ce-o văzusem numai o clipă, ca o răsfrângere apoteotica a Sensului Ultim. Și, Doamne, m-ai trimis din nou printre cei vii, dar am avut fericirea de a fi mângâiat pentru o clipă de acea Lumină. Era îngerul meu păzitor, sau era Lumina? Atunci nu știam ce putea să însemne acel lucru, dar de-atunci trăiesc mereu cu nostalgia după Paradisul regăsit pentru o clipă. Mă lăsasem cu totul în voia morții, dar, după acea clipă unică, m-am trezit scos de vârtejul amețitor la suprafața apei. Am trăit mult timp după aceea cu Tine în inima mea, dar nu Þi-am mulțumit îndeajuns pentru fericirea de a fi viu și de a fi întrezărit acea clipă eternă.Trufaș, crezut-am uneori că totul se datora unui impuls subconștient, când mă aflam în agonie. ** Dar știu că-n această clipă, când asfaltul freamătă și el de durere sub apăsarea pașilor noștri, semaforul inimilor noastre n-are decât doua culori: Roșu și Negru, nu... nu te gândi la Stendhal... deși uneori mă comparai (nedreaptă și lipsită de inimă erai, lipsită de...) cu Julien Sorel. Nu, iubito, semaforul inimilor noastre n-are decât două culori: Dragoste și Moarte. Între ele se zbat acum gândurile mele îndoliate. În fiecare pasăre prăbușită din zbor de focul satanic al armei văd niște elanuri îndoliate. În pâlpâirea palidă a zorilor văd Renașterea, Eterna Reîntoarcere. Tentaculele privirii interioare s-au pironit pe azurul acela al cerului, pe care tu-l comparai cu albastrul ochilor mei. Ce clipe sfinte erau acelea când ne plimbam, ținându-ne de mâini ca doi copii, pe străzile pustii, când semafoarele liniștii se aprindeau azurii în fața sufletelor noastre. E verde! Treci, iubito, e verde! Sau, oare, te-ai oprit ca atunci, așteptând să apară culoarea albastră?! Ce haz am mai facut și cât de trist că n-am să te mai regăsesc în femeia de atunci. Balaurul te păzește bine și sunt atât de nevolnic, deoarece nu lupt cu mine însumi, salvându-te din ghearele sale. Iar tu, cititorule din secolul al XXI-lea (va fi religios, sau nu va fi deloc, Andre Malraux?), prin ce galaxii meta-, semiozisuri și computere ucigașe rătăcești? Zadarnic fugi, dragul meu contemporan, inima ta nu va fi scutită de această dulce otravă ce-mi pătrunde în vene și se sedimentează în ventricule.Doar poate dacă... *** A mai fost visul acela, când parcă mă aflam într-un alt univers. Eram într-o sală de lectură și știu că am creat atunci ceva deosebit, dar, la trezire, nu mi-am mai amintit nimic. Ciudat, pemtru ca în vis totul, de regulă, este lipsit de logică și poate numai frânturi de gânduri pot răzbate. Dar știu că nimic nu era ilogic, deși nu eram în stare de veghe. Atunci, oare nu era memoria unei existențe anterioare, sau unei existențe paralele? Ajunsesem și la acel papirus cu niște semne magice pe el, dar, când m-am apropiat, un spirit de lumină m-a oprit, spunându-mi parcă: " N-o să-l descifrezi niciodată!" Și m-am trezit atunci, dar, deși visul era recent, nu mi-am putut aminti altceva. Nu mi-a ramas decât amintirea vagă a acelei revelații. Cred că era Adevărul Ultim, sau taina însăși a existenței, pe care n-o vom putea înțelege vreodată. La semafor s-a aprins culoarea verde. Treci, iubito, e verde! Sau mă înșel, oare, și nu e decât reflexul de smarald al privirii tale, aprinse din nou de lumina iubirii? Treci, iubito, treci! Trecători suntem toți, trecător este totul. În jurul nostru nu mai există acum nimic, doar noi doi, sau poate acea emoție puternică unindu-ne pe vecie și de care ni se taie picioarele atunci când ne reîntâlnim. Mi-ai rămas datoare, însă, cu o privire. Asfaltul durerii se modelează-n forma îngustă a melancoliei. Lacrimile se scurg în adâncul însetat de tine. Timpul se dizolvă în Marele Nimic. Și tace... Și tac... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate