Mă plimbam pe nisipul care, cu ajutorul tălpilor, încerca să-mi corupă ființa spre o primăvară veșnică. Aveam și un detector de metale ( cadou de ziua mea ) cu care încercam să descoper monede vechi ale vreunei expediții naufragiate pe acest țărm.
Eram toropit de atâta frumos, eram la zenitul materiei din mine... Acea stare în care toate regretele sunt spălate de zborul pescărușilor și toate bucuriile se extind până la a-ți pune în pericol existența.
Între două respirații ale mării ce se odihneau pe gleznele mele, detectorul rezonă. Febril, m-am apucat să scurm în nisipul moale ca mătasea porumbului. Când unghiile au lovit în presupusul metal un zgomot sinistru s-a auzit. Un sunet care definea foarte bine noțiunea de lipsit de substanță. Și parcă îmi încurcasem mâinile între liane
subțiri ca venele pământului... M-am îndepărtat speriat. Se vedeau doar spiralele din trupul pe care îl dezvăluisem luminii.
Împins de vibrații am dezgropat și restul trupului. Nu îmi dădeam seama ce parte a corpului uman ar fi putut să fie... Aducea cu un omoplat, locul de unde aripile s-au retras liniștite iar corzile păreau făcute din striațiile mușchilor. Dacă nu am văzut niciodată cum este ca cineva să meargă pe apă, în clipa aceea am avut senzația că sunetele eliberate de sub sclavia materiei pășeau peste respirația valurilor. De abia apoi am realizat că arcușul nu exista în acest peisaj. Ca și cum corzile erau acționate de gândul vreunui virtuoz al umanului. Ciudat... nici acum nu reușesc să înțeleg de ce nu m-am simțit singur în pustietatea aceea aurie care mă înconjura.
Parcă toate îmi vorbeau despre oamenii care treziseră în omoplații mei aripile.