Aproape că trăiau numai cu bere și pâine. Profitau și de faptul că Alex avea abonament la cantina studenților. Ea oricum nu mânca acasă și ai ei o priveau tot mai suspicios, mai ales tatăl, care devenise destul de curios și o întreba mereu unde se duce, de ce întârzie atât de mult, cu cine pierde nopțile în week-end-uri. Nu le răspundea, făcea pe misterioasa. Ce naiba căuta ea într-o familie de snobi, cu aere de mari bogătași și funcții mari prin ministere, care mai de care mai pompos botezate!? Îi ura cumplit, mai ales pe taică-său, grobian din fire și care, descoperindu-i jurnalul, își bătuse joc de ea și o făcuse intelectuală frigidă. Cum avea să facă ea bani? În stradă, că la catedră murea de foame și nu avea să se ocupe nimeni de creierul ei, ca de al lui Einstein. La ASE, ce Litere! Frate-său râdea cu gura plină de pizza și se schimonosea, imitând figura unui om de știință grav, cu ochelarii pe vârful nasului. Fugise de acasă, rătăcind trei zile prin centru, dormind la o amică, în garsoniera închiriată de aceasta și se întorsese numai după ce maică-sa o rugase la telefon plângând, iar tatăl își pusese cenușă în cap, promițându-i solemn că are s-o lase să facă ce vroia, numai să nu vină drogată, beată sau s-o vadă frate-său în vreun film sau în vreo revistă porno. Acceptase, dar ceruse intimitate deplină și libertatea de a face ce vroia și de a veni acasă oricând. Îi satisfăcuseră toate doleanțele, iar maică-sa începu s-o privească, de atunci, cu mai mult respect. Pe babac nu-l mai interesa, așa că o lăsă în grija consoartei și își văzu de campania lui electorală și de ciolanul politic. Pe frate oricum nu-l mai băgă în seamă de atunci și-i interzise cu desăvârșire să mai calce în camera ei. Încuia ușa și pleca liniștită, pentru că știa că orice altă tentativă de a i se viola camera ar fi dus la pedepsirea drastică a puștiului de doar 16 ani și la plecarea ei definitivă din casa aia de nebuni.
Erau cinci acum și mai rămăsese ca Alex să-l convingă și pe Adi, pentru ca să poată începe întrunirile chiar din prima săptămână a lui octombrie. Zilele erau mai răcoroase și serile se opreau în Lăptărie, în umbra unui blues, bând bere și vorbind vrute și nevrute. Se întâlneau doar ei, pentru că ceilalți hotărâseră că era bine să înceapă facultatea, ca să aibă un motiv în plus de a coborî în bar. Nu mai era decât puțin până când firava încercare de a se izola de exterior avea să iște o revoluție.



*
Toamna trecu repede, prin miresmele tari de vin și covoarele de frunze galbene, întinse de copacii supuși la picioarele ei. Totul începuse calm, ca un lac de munte, și ajunsese, în numai câteva săptămâni ca o tornadă, măturând, în cale, prejudecăți, spaime ancestrale, criterii valorice, înspăimântând pe mulți din aceia care, supuși cadenței monotone și gri a conformismului, nu concepeau schimbarea. Verva lor era o radiografie clară a sufletului fiecăruia, deschis către zborul final, către regăsirea firului Ariadnei în labirintul marasmului cotidian. Curând, barul se umplu de cei veniți să-i asculte, chiar dacă nu puțini erau aceia care-i doreau goniți și ostracizați. Dar, cu cât erau mai înverșunați și mai lipsiți de scrupule contestatarii, cu atât mai mulți deveneau adepții ce preferau lumina fumurie a subsolului facultății, decât lumea de sus, a bulevardelor invadate de magazine de lux, reclame multicolore la produse mincinoase și falsitate. Cărțile luau locul stupidelor emisiuni televizate și lumea se învârtea, acum, în jurul micului bar negru, devenit atât de neîncăpător pentru realitatea nou creată între pereții lui. Una vie, lipsită de prejudecăți, autentică și trezind, în inima fiecăruia din cei prezenți, zi de zi, în mijlocul ei, spiritul originalului, al adevăratei ființări. Falsitatea, contradictoriul, incertitudinea se volatilizau aici, ca într-un mediu steril, unde microbii nu aveau nici o șansă de supraviețuire. Atacul extern devenise furibund: cameleonii unei culturi instituționalizate și demne de milă întindeau capcane, aruncau cele mai abjecte și scornite minciuni în fața opiniei publice, contestând până și existența barului în sine - loc de pierzanie în care niște drogați și pretinși intelectuali, tineri dependenți de statul care le oferea atâtea gratuități pentru a studia, într-un cadru organizat fără cusur, pentru a deveni cetățeni de nădejde și a duce flacăra românismului mai departe, în timp, plănuiau cea mai îngrozitoare răsturnare a culturii adevărate, contestând însăși ierarhia stabilită de sute de ani a acesteia. Fanfaroni cu mii de pagini bune de șters praful de pe birourile impozante din care își dirijau cruciada, publicate din fonduri publice uriașe, mare parte din care intrau în propriile conturi, dar justificate drept cheltuieli de logistică și protocol, umpleau ecranele televizoarelor cu chipurile pe care se citea ceva ca o spaimă de necunoscut, lansând cele mai otrăvite săgeți la adresa obraznicilor, tupeiștilor, care nu-și vedeau lungul nasului și treceau examenele din mila profesorilor decenți, corupând și alți tineri de nădejde. În fumul dens al barului, lumina începea să pălească.

***
Cine ești tu? Ființă de carne și oase, cu creierul îmbibat de aromele tari ale unei Nirvane inexistente! Farsor duplicitar, împlântând pumnalul indiferenței crase în inima unei comunități avide de nou,de modernizare, de accesul la cele mai noi descoperiri ale umanității, în materie de tehnologie și bunăstare publică. De ce-ți risipești energia căutând ceea ce nu există, nu poate exista, de fapt, decât în mințile înfierbântate ale unor adolescenți întârziați? Cine te crezi când încerci să corupi tineri frumoși pe care societatea chiar pune bază și cum îndrăznești să ucizi visele și viitorul lor, afundându-i într-o hrubă nenorocită, malefică, distrugătoare de tradiție și spiritualitate? Credeai c-ai să reușești, nu? Ce naivitate, când tu abia te-ai târât prin facultate și ai trecut examenele doar datorită compasiunii celor ce te-au învățat și pe baza unei intuiții cu fundația șubredă clădită doar pe câteva cărți citite, dar din care n-ai înțeles, de fapt,o iotă. Nu mai ai nimic, ai căzut în păcatul cel mai josnic, ucigaș de vise, și Paradisul, așa cum numeai tu sălbăticia aceea în care, an de an te refugiai de oamenii reali, de cei care duc pe umeri o întreagă lume, pe care tu îi privești cu dispreț și aroganță, ți-a fost interzis, pentru că oameni cu simțul realului au găsit de cuviință să civilizeze și să redea tuturor spațiul acela în care te credeai rege, tu, cu logodnica ta, marea. Ascunde-te! Nu ești decât cel din mulțime, fără nume, fără identitate, supus unui sistem menit să te ridice din primitivism și nepăsare față de semeni, dar căruia nu i-ai arătat niciodată recunoștință. Ești singur și așa vei rămâne, pentru că, știi, de fapt, nu, nu vreau să te mai cruț, și de data asta: tu, pur și simplu, nu exiști!