Cumva mi se pare ca trenul meu a uitat sa porneasca.
Ma ploua printr-o spartura cinica din tavanul ruginit. Ma ased mai incolo. Se pare ca norul meu de ploaie ma urmeaza pretutindeni. Si pretutindeni gaseste sparturi cinice care zambesc in colturi, cu subinteles.
Mai ca zambesc si eu. Mie imi zambeste doar degetul mic de la piciorul stang- e normal, se simte in elementul lui.
Prin ochi, ma strecor in interiorul fiintei mele. Anevoios drum pana la trahee! M-am razgandit- am sa calatoresc pe la periferie. Ce intuneric! Doar pe ici pe colo mai patrunde cate un firisor de lumina prin vreun por uitat deschis.
Dupa catva timp... mult? putin? Nu stiu... nu am vazut sa apuna sau sa rasara ceva si nici jurnal de bord nu am tinut.
Sa-mi reiau vorba, pe care daca o scap pe aici, risc sa nu o mai recuperez.
Dupa catva timp ma aud strigata- in lipsa luminii, ma multumesc si cu acest reper. Ma intampina voios - e degetelul meu de la piciorusul stang. E dragalas- pe dinafara, pentru ca acum, cand sunt pe dinauntru nu pot sa il disting.
E intuneric si acum, dar am companie placuta si e cald... Acum stiu de ce se afla in elementul lui, pentru ca acum ma aflu si eu in elementul sau.
Sunt minuscula, intr-un colt, e cald si e-ntuneric. Oamenii astia nu au auzit de electricitate? Macar o lampa cu petrol...
Inghesuiala ma sufoca si clatinatul asta dintr-o parte in alta nu ajuta deloc.
Eh... nu mai am mult pana la destinatie... oare statia mea opreste la acest tren?!