Fragment din volumul ”Un om din Waifalua și alte povestiri” recent lansat de Editura BASTION





Dacă vreau, mă reped la un zid și dau cu capul în el. Dar nu vreau, că poate mi-l sparg ca frate-meu, Troancă, și-mi ies creierii prîn sânge. Așa se zice. Creierii nu pot ieși prin sânge, numai sângele prin creieri. Și îi spune hemoragie. Iar zidului îi va crăpa tencuiala. Azi nu e marți, nu e miercuri și nici nu e joi. Nu e vineri.
- De ce-ai dat cu capul în zid, Troancă?
- Ca să mă învăț minte, de aia, că așa a zis tata. Mintea pleacă de la cap, dacă vrei să știi
- Nu vreau. Tata s-a referit la pragul de sus al ușii, nu la zid, acum o să-ți pierzi toate gândurile
- Tot aia e, că eu n-ajung încă până la pragul ușii.
- Cum să fie tot aia?
L-am întrebat pe tata, că nici el nu ajungea pragul, îi lipsea un jumate de metru bun.
- E adevărat că până nu te lovești cu capul de prag nu te înveți minte?
- Păi da.
- Că a doua oară îți apleci capul…
- Păi da.
- Și umbli cu capul aplecat de câte ori intri pe ușă…
- Așa e.
- Am auzit că dacă umbli mereu cu capul aplecat, nu ți-l taie sabia!
- Așa e. Păi da. Numai că se cacă toți în capul tău dacă-l ți mereu aplecat. N-ai învățat la școală? A venit turcul și s-a căcat în capul românului. A venit ungurul și s-a căcat și el. Austriacul nu știu ce-a făcut. Neamțul așișderea, de rus nu mai vorbesc, popor de bolșevici. Și câți alții, că dacă o iei înapoi pe firul istoriei, la popoarele migratoare, toate s-au căcat în capul nostru de români rezistenți.
- Cam care popoare, am devenit deodată interesat? Eu auzisem numai de vandali, aveam o profesoară care ne chema “vandalilor” pe băieți, dar și pe fete, nu că-mi plăcea cuvântul, ori doamnei, iar o altă profesoară ne spunea “tătarilor”, de nu mai știam nici noi ce suntem
- Pe mine mă întrebi, tu să-mi spui, că tu mergi la școală degeaba. Ce vă învață acolo?
- La școală nu ne învață cine se cacă în capul românilor.
- Păi vizigoții ăia, ostrogoții, pizdigoții și puligoții, hai, ieși afară la joacă, altfel te pun la treabă. Þi-ai făcut temele pentru mâine?
- Nu, (nu mi le făcusem) azi a fost ultima zi, am intrat în vacanță.
- Care din ele?
- Vacanța de vară
- Păi da, că doar e vară. Ai trecut clasa?
- Am trecut-o, dar n-am luat nici un premiu. Și am privit în cu totul altă direcție.
- Păi da, înseamnă că ai profesori cu scaun la cap. Nici măcar vreo mențiune?
- Nici, toate premiile și mențiunile le-au luat fetele, că sunt atât de tocilare încât le urăsc pe toate
Entuziasmat, tata m-a felicitat pe loc.
- N-ai nici o idee despre ce vorbești, prostovane! Semeni cu neamul lui mă-ta.

Afară se strânseseră toți băieții de pe strada noastră cum îi spuneam noi străzii noastre, se mai domolise căldura, se înnorase și era gata gata să plouă, nu tuna și nici nu fulgera, doar muștele ne pișcau mai ceva ca viespile. Ariton se bătea cu Mircea Bastard în pumni și-n picioare și se mai și înjurau reciproc, ca deobicei. Ceilalți făceau galerie, tot ca de obicei. Le-am povestit ce aflasem de la tata. Treaba cu căcatul în cap.
- Taică-tău e citit, mă, și-a dat cu parerea Ariton, abandonând bătaia. Așa cred. L-am văzut de mai multe ori vorbind cu poștașul. Și poștașul îi dă în fiecare zi un ziar.
- Îi dă pentru ca suntem abonați.
-Noi nu suntem, pentru că taică-meu nici nu știe să citească. Nici să scrie. Nici nu mă poate controla la teme. Taică-meu semnează cu degetul. L-au dat afară de pe șantier că și-a scrântit piciorul și nu mai poate să care găleata cu mortar.
- Mai bine își lua concediu medical pe un pachet de Kent
- Nu mai vrea doctorul, a zis că e simulant, tata n-a înțles ce-i aia și l-a alergat cu mistria prin cabinetul medical. Că în fiecare lună își scrântește piciorul și Kent-ul costă o sută pachetul.
- Și ce-o să facă?
- Hai, mă, acum vorbim despre tați? Cum naiba îl alergă taică-tău, pe doctor, cu piciorul scrântit? Titian nu avea tată și mereu îl enerva subiectul. Să ne jucăm de-a ceva
- Bună idee, de-a ce?
Titian putea să fumeze, maică-sa nu-i spunea nimic. Ori, dacă-i spunea, n-o băga în seamă. Ori dacă o băga în seamă fuma pe ascuns. Și fuma și frate-său, Marian, care era mai mic decât Titian. Și fuma și soră-sa, Felicia, cu un nas cât un cartof, care era și mai mică decât amândoi. Dar înjura băiețește
- Să ne jucăm de-a hoții și pungașii, a sărit repede Troancă
- Vardiștii, bă, ce pungași?
- Așa se spune, pungași. A zis tata că hoții sunt mai cinstiți ca milițienii. A zis că un hoț e mai deștept ca patru milițieni la un loc și pe de-asupra!
- Ca milițienii, poate, dar nu ca vardiștii…ce-i cu pe de-asupra?
- Să ne jucam de-a prinsa!
- Ori de-a ‘scunsa!
- De unde știi tu cum sunt vardiștii?
- Ori fotbal!
Mie îmi plăcea de-a ‘scunsa, că număram din zece în zece și mă auzea toată strada cum știam să număr pînă la o sută. Iar la sfârșit, adăugam: “ cine nu-i gata, îl iau cu lopata”, imaginâdu-mi pe loc cum roteam lopata pe deasupra capului. “ Cine-i la trei pași de mine, ține! Ori o ia pe spinare (asta era de la mine)”. Știam pe fiecare unde se ascunde, dar mă făceam că nu-i văd, ca să mai număr odată din zece în zece. Tare și răspicat.
- De ce nu ne-am duce la pescuit!
Am fi mers și la pescuit, dar de unde râme pe căldura aia?
- De la Giuri din grădină
Parcă ne-ar fi auzit, că mama lui Giuri a și început să strige din curte, pe ungurește
- Giuricaaa!
Giurica ăsta, era cel mai bun la fotbal dintre noi, era în stare să joace singur împotrivă la toți. Iar al doilea cel mai bun era Coco. Coco scuipa tot timpul printre dinți și la fiecare două cuvinte îi trăgea câte-un scuipat și câte un “futui”, care era un cuvânt rușinos de tot. Eu nu știam.
Fotbalul îmi plăcea așa și-așa. Jucam cu mingi de gumă pentru că se ovalizau din pricina căldurii și săreau mereu în partea în care nu te așteptai
- Giuri, vezi că te strigă maică-ta, futui.
Giuri nu era acolo, că ar fi auzit el, auzea toată strada, se auzea și din casă, cu radioul pornit. De obicei, Giuri răspundea pe loc:
- Itt vagyooook!
Pe urmă, a apărut maică-sa afară, așa scundă cum era și rotofeie, cu obrajii roșii și bucălați.
- Unde ie Giurica mieu?
- Nu știm, tanti, era aici acum câteva minute.
- Să-i spuneți să vină să munce
- Îi spunem, tanti
După nici cinci minute, am auzit-o din nou
- Giuricaaa!
- Da ce răcnește mama lu ăsta, hai să-l căutăm, că ne sparge timpanele. Să mănânce odată, să putem merge la un fotbal. Dacă nu ne prinde ploaia, te cred și eu.
Toată căutarea a fost să ne uităm în lungul străzii. Și să fluierăm semnalul nostru știut, diferit de al altor străzi. Noi fluieram din “Sfântul la pândă”, iar cei de pe strada Ciocanului, fluierau din “Bonanza”
- Nu l-ați vazut pe Giurica?
- Nu l-am văzut, tanti, l-am căutat dar nu l-am găsit. L-am și fluierat…
- Unde să fie? Am să-i dau cu picioarele-n curu lui de ungur, că s-a răcit muncarea.
M-a ochit pe mine, din toată gașca de băieți. Poate mă plăcea. Sau poate mă plăcea pentru că n-o depășisem încă în înălțime, ca ceilalți băieți. Cand colo, eram mai înalt decât Troancă.
- Nu te duci să cauți altă stradă? Poate că ie pe altă stradă sigur.
- El nu pleacă niciodată singur, tanti, că el e căpitanul.
- Du-te să vezi. Îți dau o palacintă
- Hai să mergem toți, i-a venit ideea, dar am uitat cui. Și-așa n-avem ce face. Tanti, îl găsim noi.
- Vin și eu?
- Vino și tu, Troancă, îți dau jumate din “palacinta” mea.
După ce plecam, strada rămânea pustie, într-o liniște desăvârșită. Părea alta. Ca după o bătălie. Adică Ariton și Mircea Bastard se băteau continuu, dar nu despre asta vorbeam. Și căram hărmălaia cu noi, dintr-un loc în altul, ca țiganii. Ne mai băteam și cu țiganii.
Am luat-o pe strada Ciocanului, pe Emil Zola, pe urmă ne-am întors și-am bătut strada Islaz, Florilor, până pe Calea Șagului. Nici urmă de Giuri. La întoarcere, am trecut și pe la Bagher, locul nostru de pescuit și pe la depozitul de lemne. Am tras cu prăștiile după plutele pescarilor mai batrâni să le speriem peștele și am luat-o la fugă. Am sunat la poartă.
- Tanti, l-am căutat. Abia mai respiram din pricina alergăturii. Câte-un pescar mai al dracului se mai lua după noi. Nu cumva a apărut între timp?
- N-a aparut! Ați vizitat peste tot?
- Da, am fost pe toate străzile, nu-i niciunde.
Mama lui Giuri a schimbat fețe-fețe. Și, deodată, a început să plângă cum plâng femeile.
- Unde-i baiatul meu, el nu pleacă niciodată să nu zică.
Din senin, însă afară era înnorat. Adevarul ăsta era, Giuri își cerea întotdeauna voie de la maică-sa, uneori chiar și când mergea până la alimentara din colț. Și nu umbla singur, că nu-i plăcea, trebuia să povestească filmele pe care le vedea, cărțile citite și revistele “Piff”. După Pătruț, el era cel mai mare de pe stradă, dar Pătruț nu citea, Pătruț se ținea numai de prostii. Cât îl ducea capul. S-a și împușcat, odată, cu un cartuș găsit nu știu pe unde, că numai el găsea de toate; am trecut calea ferată, am făcut un foc, adică el l-a făcut, am băgat cartușul într-o cutie goală de conserve, adică tot el l-a băgat și l-am pus la încălzit. Adică el. Iar noi ne-am ascuns după o gramadă de pietriș căreia i se spunea balast. Ne-am cam plictisit după o vreme, așa că Pătruț și-a pierdut răbdarea de tot și s-a dus să vadă ce și cum. Cum. Tocmai atunci a pocnit și cartușul și l-a împroșcat cu bucățele de cartuș în piept, la umplut de sânge în ultimul hal. L-am târat peste calea ferată, era cam greu fiind cel mai mare dintre noi, iar noi eram speriați de groază. Ne făcuserăm ca ceara. Pătruț s-a speriat și el, dar cheful de vorbă nu și-l pierduse.
- Poate c-o să mor, am auzit că împușcații se duc pe copcă dacă nu cumva dau ortul popii pe loc. Ai, ce mă doare!
Își ținea pălmile la piept, unde fusese lovit și sângele i se scurgea printre degetele murdare. Și era roșu! (sângele)
Noroc de nenea Peder, care se întorcea de la serviciu cu mașina lui, era singurul de pe strada noastră cu mașina lui, adică o Skoda gălbuie, ne dădea un leu dacă i-o spălam, copiii lui erau prea mici încă și nici nu făceau parte din gașca de pe strada noastră. Renate nu și-a scos nasul din casă pâna la 14 ani, era frumoasă, ca mai toate nemțoaicele, ce folos. L-am urcat pe Pătruț în spate, pe banchetă, pe care a și pătat-o cu sânge și nenea Peder l-a dus cam șifonat la urgențe. După ce s-a întors de la spital, Pătruț n-a mai fost așa sălbatic cîteva zile, stătea pe un scaun în fața casei și citea o carte, prima carte pe care l-am văzut citind. Semn că era cuminte. Iar pieptul îi era bandajat.
- N-ai murit?
- Nu, mi-au scos schijele și m-au pansat. Nu era adânc, mai mult la suprafață. A fost și miliția la spital, să mă întrebe de unde aveam cartușul.
- Și ce le-ai spus?
- Că l-am găsit noi, pe drum, sub o piatră.
- Cum adică, noi?
- Doar nu era să spun că numai eu, mi-a fost frică. Așa că poate vine să vă întrebe. Spuneți la fel, altfel o dăm de dracu, ne prinde pe toți cu cioara vopsită și ne bagă la școala de corecție.
A început să ne tremure picioarele.

- Dar tu? L-a întrebat tata pe Troancă
- Eu ce?
- Ai trecut clasa?
- Poate că am trecut-o
- Cum adica, poate? Cum vine asta?
- Cam nu prea bine, a recunoscut Troancă, am rămas corigent la matematică. Păi de aia, că l-am contrazis pe profesor. El ține cu Dinamo împotriva lui Poli
- UTA e și mai bună, a sărit tata care era utist înfocat fără nici un motiv.
- Iar profesorul mi-a promis că mă lasă și repetent dacă tata , adică matale, nu-i trimite ceva de unde lucrează.
- Ceva ce? El crede că sunt pe moșia mea acolo?
- Nu, dar știe și profesorul că toată lumea fură ceva de unde lucrează.
- Mă rog, s-a supărat tata de adevăr. Profesorul tău ce fură de la școală?
- Cretă
- Ce, -i nebun? Ce să facă cu creta?
- Le-o aruncă elevilor care nu-și fac temele, în cap.
- Păi da, aveți un profesor deștept. Spune-i că nu-i dau nimic, să te lase repetent. Pe urmă te omor în bătaie!
Troancă i-a repetat profesorului ce a spus tata, că-l omoară în bătaie, însă n-a spus pe cine anume, dacă nu-l trece clasa, pe urmă a adăugat
- A mai zis tata că nu crede că o să fie nevoie, că sunteți cam deștept.
- De unde știe, s-a supărat profesorul de matematică de amenințarea cu bătaia.
- Că i-a spus sora lui care e inspectoare școlară pe județul nostru Timiș…
- Aa, asta e altceva
L-a crezut pe Troancă, n-avea cum să verifice pe loc și l-a trecut la corigență, iar când a aflat ca sora tatei crește bivolițe la țară, anul următor, s-a îmbolnăvit de ciroză fiind un bețivan de profesor și s-a pensionat de boală.

Spre seară, toată strada era alertată. Pe mama lui Giuri n-o mai putea nimeni opri din plâns. Repeta întruna
- Giurica, baiatul meu
Þi se strângea inima cât o fărmitură. Mie mi s-a strâns, că plângea cam tare. Au ieșit toți părinții în stradă și vorbeau toți deodată.
- Să anunțe miliția!
- A anunțat-o
Miliția fusese anunțată.
- Și să caute pe la spitale
- L-a căutat, a dus-o Peder cu mașina peste tot.
Spitalele fuseseră răscolite.
- Unde, Dumnezeu, putea să dispară?
- L-or fi prins sârbii și i-au estras sângele.
Asta era mama, nu putea să-l spună pe cs. Povestea cu sârbii și cu trasul sângelui era de multa vreme. Și multă vreme a circulat și de atunci încolo. Sârbii erau un fel de Bau-Bau. De unde și până unde, nu se știe. Sau poate că se știe. Poate pentru că erau vecinii noștri de frontieră și circulau când voiau ei. Românii nu aveau voie la sârbi. Că s-ar fi evaporat și ar fi rămas Banatul pustiu. Zice tata, care toată ziua asculta la radio Europa Liberă.
- Na, la așa ceva nici nu te așteptai
- Sau l-or fi omorât vreun țigan, în ziua de azi nu mai ai încredere în nimeni…
Sau sau. Þiganii s-au jurat pe mamă, pe mama lor, că nu știu nimic și s-au oferit și ei să caute, prin rețelele lor. Þiganii aveau rețele in toată țara, ca și comuniștii. Zice tata. Tata le cam știe. Tata citea zilnic “Drapelul Roșu” și asculta radioul.
A doua zi nici nu se mai vorbea despre altceva.
- Nu l-au găsit?
- Nu, e groasă rău
- A scotocit miliția tot orașul, e rău rău
- Poate s-a urcat în vreun tren
- L-au pus și în ziar, n-ați citit?
- Să vă mai prind că plecați mai departe de strada noastră, s-a speriat mama. În fața casei să vă văd, altfel nu vă mai las afară!
- Înseamnă că nu mai mergem după apă la pompă, m-am bucurat eu și cu Troancă, prematur. Pompa de apă era pe Emil Zola, a treia stradă
- Ba, după apă vă duceți, esact atât.
- Dar la complex, la cumpărături?
- Și acolo. Esact…
Repede ne-am dezumflat, mama se referea numai la terenul de joacă.
- Dar la pescuit și la baie?
- Nici poveste, în fața casei și atât.
- Dar la școală?
- Acum sunteți în vacanță, nu mă mai scoateți din sărite, că vă altoiesc cu joarda de nu vă vedeți.
Troancă s-a ales cu o nuia după cap, că s-a pus el, deșteptul, să mai întrebe
- Dar la dracu în praznic?
După încă două zile, au început să vină oameni de prin alte cartiere, să caște gura. Numai așa. Că cică vuia tot orașul. După noutăți. Noutăți de unde noutăți. Mama lui Giuri nici nu mai ieșea afară, plângea toată ziua în casă și toată noaptea până adormea, iar când se trezea, plângea din nou. În casă, dar o auzeai până afară
- Giurica, baiatul meu!
Și nici noi, copiii, nu mai aveam chef de nimic. Ne adunam numai și vorbeam ca țațele. Același subiect, unde a dispărut Giuri. Ne mai lansam în idei fanteziste, la care li se spun aiureli dar, pe urmă, iar o auzeam pe maică-sa bocind și ni se transmitea și nouă boceala.
- Mai bine dispărea Ariton, a zis Mircea Bastard și gata, iar s-au încăierat
- Toate minunile țin trei zile, o să vedeți, s-a trezit Petoi, cu pantalonii lui de tergal la dungă.
- Da de unde stii?
- Așa zice tata, te cred și eu, care e mai deștept ca taică-tău.
Tata lui Petoi era impegat de mișcare la gara mare. Muncă de birou. Ștergea scaunul cu curul și pe urmă arăta paleta la locomotivă. Un fel de șef. Alt șef nici nu mai era pe strada noastră înafară de tata lui Petoi. Era și în gașca comunistă, mare membru. Na, și pe baza asta, Petoi ar fi vrut să câștige el la toate jocurile, parcă nouă ne-ar fi păsat de taică-său și clica lui de partid despre care tata scuipa flegmos.
- Cât ai spus?
- Trei zile! Te cred și eu

Tatei nu-i prea păsa de rezultatele mele sau Troancă la învățătură, ceea ce o ducea la disperare pe mama. Motiv pentru care se certau și-și scoteau ochii unul altuia.
Mama: tu ești vinovat!
Tata: de unde știi?
Mama: tu ești vinovat, că tu ești bărbat. De tine ascultă fiindcă le e frică, dar nu te implicitezi, nu te interesează decât de sticla ta cu vin. Bei până ți se face capul mare și pe urmă nu se mai poate sta de vorbă cu tine
Tata: păi da, poate-ți ard una, atunci de ce nu te implici tu, deșteapta pământului!
Mama: pe mine nu mă ascultă. Or să ajungă niște bagabonzi și-o să fie prea târziu să-ți dai cu capul de pereți
Eu și cu Troancă ascultam din spatele ușii. Va să zică așa, cu capul de pereți sau de ziduri poți să-ți dai și din alte motive. Nici nu bănuisem.
Mama: nu le verifici niciodată temele, de aia iau note proaste la estemporale.
Tata: nu pot să-i mai verific la teme, eu n-am atâta școală. Verifică-i tu.
Mama: păi nici eu n-am
Tata: atunci taci din gură, că au deja au mai multă școală fiecare, cât amândoi la un loc
Eu și cu Troancă ne-am infiorat de plăcere când am auzit ce-am auzit și-am rămas așa, extaziați, până ne-a găsit tata după ușă, trăgând cu urechea. Restul nu-l spun, că e ușor de ghicit și se numește deducție.

Giuri a apărut, dar nu peste trei zile cum a prezis Petoi, sau taică-său, ci exact după o săptămână. Tot într-o sâmbătă. Și tot pe la patru după-amiază, când a și dispărut. Și era tot așa, înnorat și muștele mușcau de-ți venea să le lovești pe toate cu pliciul.
- Giuri! Oaaa!
- Ce?
- Unde-ai fost? Oaa!
Giuri sugea o bomboană.
- Vrei una? Sunt de mătase. La prăvălie, unde să fiu? Unde sunt ceilalți?
- De-o saptămână ești la prăvălie? Oaa!
- Cum de-o săptămână, de zece minute, ce, m-a strigat maică-mea la mâncare?
- De unde să te strige, că a rascolit tot orașul după tine. Cred că s-a îmbolnăvit de cât a plâns până și-a umplut toate batistele.
- În zece minute?
- Ce tot o dai cu zece minute. Pe unde ai umblat, că numai despre tine se vorbește. Ce-aș fi vrut eu să fiu în locul tău și să plângă mama după mine.
Giuri m-a privit de parcă tocmai aș fi căzut din lună. Dar nu căzusem.
- Ești sisi?
Nu eram. Apoi, am auzit-o pe maică-sa
- Giuricaaa!
- Itt vagyoook! Am venit la timp, vezi?
Doar nu visam ziua-n amiaza mare. Sau după-amiaza mare. Am fugit repede și m-am urcat pe gardul lor, că nu m-am răbdat. Mie chiar îmi plăcea să dau vești, mai ales dacă erau bune
- A apărut, tanti! Era să și cad de pe gard.
- Cine aparut?
- Giuri! Băiatul dumneavoastră
- De unde aparut?
- Zice că de la prăvălie…
- Spune-i să vină la muncare.
Cred că mi se bulbucaseră ochii. Giuri a intrat pe poartă și s-a îndreptat glonț spre bucătărie. Dar, mai înainte, mi-a făcut semn cu palma la ureche. Că eram sisi, adică. Dar nu eram.
- Vorbește cu ceilalți băieti, poate facem un fotbal dupa ce mănânc. Dacă nu plouă. Ne-ar trebui și-un portar
M-am dus acasă și i-am spus mamei noutatea.
- S-a întors Giuri!
- Și ce dacă s-a întors? De unde s-a întors?
- Zice că de la prăvălie.
- Și ce-i cu asta?
- Cum ce, și matale numai de asta ai vorbit o săptămână. Toată strada numai de asta a vorbit. Tot orașul… Și tata, toți…
- Și eu ce? Tata mi-a tras cu ochiul, era semn ca trebuia să merg la alimentară după o sticla de vin, fără să știe mama. Ce-i cu mine?
- Povestea cu Giuri…
- Ce poveste, ai facut insolație? Cui îi pasă de Giuri al tău?
Tata cred că era singurul care nu era la curent decât cu rezultatele la fotbal, singurul lucru care-l interesa și ce s-a mai șopârlit la Europa Liberă. Mi-a strecurat 10 lei în palmă și mi-a spus, mimând numai din gură
- Vezi să nu te vadă mă-ta când te întorci. Dacă nu sunt prin împrejurimi, o pui în locul vechi din grădină.
Pe stradă erau câțiva vecini, Trofi-baci, Buna și baba Botoaca, bunica lui Pătruț.
- A venit Giuri!
- Să trăiești, copile, ce mai face mamă-ta?
Conspirație toată ziua. Abia așteptam să mă întâlnesc cu Troancă, să discut măcar cu el evenimentul de care ceilalți se prefăceau că habar nu au. Cu toate că și de la Troancă mă puteam aștepta la orice.
Și când să intru în prăvălie, m-a oprit un bătrân pe care nu-l mai văzusem prin cartier, cu o barbă stufoasă, albă, cam jigărit, proptindu-se într-un baston. Zbârcit ca o mumie. Mi-a făcut semn să mă apropiu.
- Ce e, nenea, vreți să vă trec strada?
- Da, da mai târziu. Ce, ce se mai aude de copilul acela dispărut.
Na, ca m-am luminat la față. Însfârșit, cineva
- Giuri?
- Nu știu cum îl cheamă, l-a căutat tot orașul… parcă Giuri, ai dreptate, ce e, ungur? Mi s-a părut că taică-său e român, n-a jucat fotbal la Știința Timișoara? A dispărut din senin, l-au mai găsit?
- Da, nenea, l-au căutat peste tot fără să-l găsească, știam eu că nu m-am țăcănit. A apărut azi, după o săptămână! E român, numai maică-sa e unguroaică.
- Cum, cum după o săptămână, că a disparut acum un an.
- Nu, nenea, acum o săptămână
- Ba acum un an!
- Ba o săptămână!
- Ba un an!
Afurisitul. L-am trecut strada. Era mai încăpățânat ca mine. L-am trecut de două ori. Că s-a răzgândit, tam-nesam, ca să-mi facă mie în ciudă, uite-așa
- Știi cine sunt eu, copile?
- Nu știu, nene, dar de pe aici nu sunteți, garantez, că-i cam știu pe toți moșnegii căpoși și sclerozați. Dar pe căpoși l-am adăugat numai în gând. Și pe sclerozați la fel. Bine că nu mă scrântisem, asta mai îmi lipsea. Am cumparat sticla de vin pentru tata și am ascuns-o sub tricou. Și repede înapoi, că avea sete și, dacă nu mă întorceam la timp, nu primeam restul de la zece lei.
- Sunt Toma, copile!
- Care Toma?
Nu auzisem de Toma, era un nume cam rar.
- O să-l întreb pe tata de matale.
Tatei, i se lungise gâtul după mine. Când să intru pe poartă, m-am împiedecat ca nătăflețul și am spart sticla cu vin. Din grabă. De tăiat nu m-am tăiat, mai bine mă tăiam, poate așa l-aș fi induioșat pe tata, care era să moară pe loc de supărare.
- Uite ce mămăligar am crescut pe lângă casă.
Pe fundul de la sticlă mai rămăsese vin cam de două degete, tata l-a cules de jos ca pe ceva prețios și l-a băut din două sorbituri. Nici nu l-a interesat că puteau fi cioburi înăuntru. Poate au și fost. Eu m-am rugat să nu fie
- M-am grăbit din cauza moșneagului acela, că m-a ținut de vorbă și a trebuit să-l trec și strada.
Aproape că m-a scăpat și plânsul
- Ce moșneag?
- Unu Toma, nu l-am mai văzut prin cartier
- Pe bunicu-tău îl chema Toma…Toma? A tresărit tata. De unde știi că îl chema Toma
- El mi-a spus.
- Avea barba?
- Da, îl cunoști și matale? Umblă cu pantaloni de pufoaică, găuriți în genunchi
- Păi da.
- L-am trecut drumul de două ori
- Și pe nas avea un semn maroniu?
- Avea, cu un smoc de păr ce-i ieșea din el. Și un singur dinte, sus, pe partea dreaptă…
- Păi da, el e. Unde ai zis că v-ați întâlnit?
- La prăvălie. Era sigurul care știa de Giuri
- Ce făceai la prăvălie?
- M-ai trimis matale după vin
- Când?
- Nu demult, acum o jumătate de oră. Mi-ai dat zece lei, uite, ăștia sunt restul. Și i-am întins tatei restul de la sticla de vin pe care o spărsesem.
- Fugi de-aici, că nu ți-am dat nimic. Acum îți dau.
Și, numaidecât, tata a scos zece lei din buzunar.
- Iei o sticlă de vin. Dar să nu te vadă mă-ta. Dacă nu mă găsești, o pui în ascunzătoarea din gradină. Nu stai mult că mi-e sete!
- Și dacă mă întâlnesc iar cu Toma ăla?
- Care Toma?


Cred că m-am damblagit, până la urmă. M-am uitat în oglindă și arăt blegos rău de tot. Îl aud pe Troancă, prin fereastră, îi povestește mamei ce-a auzit la școală. Ce Dumnezeu de școală, că abia ce-am intrat în vacanță. Îi spune că aude mereu un zumzăit în aer, ca o melodie, iar la școală, profesorii șoptesc pe la colțuri despre nu știu ce conspirație a muzicii.
- E New Age, mamă!
- Ce-i aia?
Când am auzit de conspirație, mi s-au aprins filamentele. Am scos capul pe geam
- Despre ce conspirație vorbești, Troancă?
Troancă a alergat într-un suflet la mine și mi-a făcut semn să-l ajut să intre înăuntru. Avea să-mi spună ceva de urgență. L-am prins de urechi până a răcnit, de când așteptam, și l-am ajutat să se cațere pe fereastră
- DoDu-le, e groasă rău. Mă dor urechile, ce trebuia să tragi așa tare?
Gâfaia
- Știu și eu că e groasă, dar să văd care e motivul tău.
- DoDu-le, ne-au invadat extratereștrii, pe cuvântul meu!
- Fugi, măi, că te-ai țăcanit și tu
- Dacă-ți spun, dacă i-am văzut cu ochii mei
- Parcă ziceai de nu știu ce conspirație
- Ce-i aia conspirație?
Ãsta era Troancă…
- Îi povesteai lui mămica ce-ai auzit la școală vorbind profesorii, numai că noi suntem în vacanță de o săptămână bună…
- Azi n-am fost la școală, vin direct de pe terenul de fotbal unde au aterizat extratereștrii. Arată ca în filme, cu capul mare și două antene parabolice în frunte, unde să mă ascund?
- Bagă-te sub pat. Auzi, antene parabolice…
- Nu, că sub pat mă caută din prima. Mai bine în dulap, acoperă-mă cu o haină. Am citit într-o carte că extratereștrilor nu le plac martorii oculari, că-i jupoaie de vii și le pun sare pe rană. Să mă acoperi bine. Cred că o să mă cac pe mine de frică
Și, nici una nici două, Troancă s-a băgat în dulap, trăgând ușile după el.
- DoDu-le, învârte și cheia
- A apărut Giuri, ai aflat? Chiar voiam să-ți spun
- Când?
- Azi, pe la patru…
- O să mănânce bătaie, dacă nu-l prind extratereștrii mai întâi, că-l caută maică-sa de două ore. Ai încuiat?