Fabiola mă așteptase în acea zi să ies de la ore. Era parcă nerăbdătoare să mă vadă, căci mi-a ieșit în întâmpinare și m-a luat degajată de braț, dintre colegii mei de clasă. Nu ne mai feream acum de privirile indiscrete, nici de șoaptele rău-voitoare ale unora și ale altora. Pentru noi lumea era o scenă cu numai doi actori care aveau de interpretat o piesă maraton: iubirea. Îmi promisese că în acea seară vom încheia un legământ, numai al nostru, pentru totdeauna. A fost unul dintre momentele ce au marcat decisiv prietenia și dragostea noastră de început. De aceea, acum, când stau în foișorul acesta îmbătrânit, ascultând vocile trecutului, privindu-mi degetele răstignite pe crucea dureroasă a picăturilor de sânge, îmi pare că totul a fost ieri...
În seara aceea, inima începuse să-mi bată cu putere. Nu mai simțisem acest sentiment decât acolo pe scaunul dentistului din prăpăditul cabinet al școlii noastre, când mirosul de arsenic și șfichiuirea frezei ce toca mărunt urmele cariilor mă făceau să mă fac mic și neputincios, în ciuda vârstei care-și cerea dreptul la bărbăție.
Am așteptat ca d-na Bachner să adoarmă și am trecut în foișor. Era o seară de august îmbrăcată în stele minuscule ca pistruii de pe obrajii înfiorați ai Fabiolei. Pregătisem un felinar scobit dintr-un pepene verde, care-și trimitea bobul de rouă al flăcării prin ungherele tăcute ale foișorului.
- Azi, mi-a șoptit ea solemn, va trebui să rostim legământul...așa cum ți-am promis de mult...azi, a sosit clipa...
- Este absolut necesar? i-am spus eu cu oarecare doză de neîncredere în glas. De ce trebuie neapărat să facem un legământ?
- Fiindcă noi, oamenii, uităm des promisiunile făcute, așa, la rece, fără acoperire. Un legământ înseamnă să-ți pui onoarea și sufletul chezășie. Asta te va obliga să nu-l renegi niciodată. Stai, stai, am adus magnetofonul, să avem un fundal sonor potrivit...
- Cânți tot tu?
- Nu, de data asta vom asculta artiști autentici. Este filarmonica mare din Paris. Vom asculta Chopin. „Preludiile” lui. Sunt rodul unei iubiri pătimașe, dar de scurtă durată, cu cea pe care literatura a cunoscut-o sub pseudonimul George Sand.
Curtea și noaptea îmbrăcate în miresmele crude ale verii au fost inundate de un melos care pur și simplu mi-a tăiat răsuflarea. Atunci Fabiola mi-a spus:
- Crezi că ceea ce simți pentru mine poate dura peste vremi? Că ceea ce simțim azi unul pentru altul de la prima oră a dimineții cu mângâierea soarelui, pe care eu o percep ca fiind a ta, și până la bocetul stelelor sub harfa de lumină a lunii, care știi că este chemarea mea pentru tine, totul va fi etern o legătură de sânge și iubire dintre noi?
- Cred! Cred cu toată ființa mea!
- Trebuie să ne promitem unul altuia că, orice s-ar întâmpla între noi, nu vom uita clipa asta...
- Chiar dacă viața ne va oferi decepții? Chiar dacă, să zicem, tu mă vei uita?
- Poate eu cu muzica mea voi călători mult, poate voi cunoaște alți oameni. Dar să știi că niciodată nu te voi scoate din inima mea...
- Din gândul tău, Fabiola! Este mult mai important să mă porți în gând. Inima poate fi rănită de o altă privire, de un alt glas, de o altă mângâiere...acolo...departe, unde poate vei fi tu...Gândul nu-l poate atinge nimic...și nimeni...
- Nu vreau să te împart cu nimeni, niciodată! Asta să ții minte, chiar dacă nu vom fi mereu unul lângă celălalt! Să ții minte lucrul ăsta până în ultima clipă a vieții tale! Acum, hai să facem legământul de sânge ...
- Asta însemnând...?
- N-ai văzut în filme...nu ai citit în romanele pasionale...? Prostuțule, ce te sperii așa? Să unim vocea sângelui tău cu al meu...într-o singură cale a sângelui...din două trupuri să fim unul...
- Poți suporta această durere fizică? am întrebat-o eu cu glas șoptit.
- Cu siguranță! Fiindcă este vorba de tine...de noi...
În simplitatea gândirii mele de băiat de cartier, dublată de chemarea trupului, al cărui ecou îl simțeam la acea vârstă răspândit până la cea mai mică moleculă, am crezut că în acea seară îi voi mângâia pentru prima dată sânii, o voi săruta, va fi cu totul a mea, deși nu trecusem niciodată până atunci prin furcile caudine ale primului act sexual. Știam că voi putea răspunde astfel întrebărilor incomode ale prietenilor mei. Vom uni trupurile noastre în acel act cosmic al posesiei definitive, totale. Și mă gândeam la ascendentul moral pe care de mâine îl voi avea asupra prietenilor mei. De mâine, când eu voi deveni bărbat și Fabiola, femeie. Dar uitasem că Fabiola era în primul rând ardeleancă, cu o doză de bun simț moștenită prin veacuri. Iar stirpea ei, riguros germană, o călăuzea spre alte precepte de viață, total diferite de ale mele. Și, deși era o fire visătoare și romantică, nu așa vedea ea legământul de sânge. Simplu și vulgar ca mine...
- Nu putem face acum ceea ce visezi tu cu ochii deschiși, mi-a șoptit ea la ureche, înfiorându-mi parcă mai mult toate simțurile și făcându-mi pielea de găină pe tot trupul. Îți strălucește în privire necuviința acestui gând, dar, dacă aș face acum greșeala asta, în câteva luni mă vei uita...Vei încerca să găsești o altă fată...să faci comparații...să explorezi noi teritorii...să încerci noi experiențe...În timp ce eu aș suferi teribil...
- Atunci? Cum ar trebui să facem legământul?
- Legământul acesta este unul de onoare și fidelitate. Trebuie să devenim un singur trup, dar nu așa cum îți imaginezi tu acum, când mustăcești ca un motan în călduri...
- Dar cum?
- Dă-mi palma... Va trebui să ne tăiem, să lăsăm sângele să vadă lumina stelelor și apoi să unim picăturile una câte una.
Așadar, acesta era legământul, nu ceea ce visasem eu cu nerușinare. Dar ca să nu o jignesc, mi-am ascuns măiastru acel gând ce îmi dădea încă fiori și am scos din buzunarul pantalonilor briceagul cu care obișnuiam să scrijelesc în lemn fel și fel de figurine pe care i le dăruiam din prea-plinul inimii.
- Nu...nu...! s-a speriat ea. Nu cu briceagul...nu cred că aș suporta! Am aici acul de păr al păpușii mele preferate...Bianca...e mai ușor... mai puțin dureros... nu uita că, totuși, sunt o biată fată...
Am privit-o cu acea căldură cu care îndrăgostiții lumii pot topi până și cele mai teribile iceberguri din oceanul planetar. Când ne-am străpuns pe rând buricul degetului arătător și picătura de rouă sângerie s-a născut în tăcerea foișorului, am auzit-o scoțând un țipăt înăbușit de durere. Mi-am apropiat buzele de degetul ei, ce tremura ca un lăstun în dogoarea nopții și sângele acela hrănitor l-am simțit cum mă străbate, viu și primitor. Același lucru l-a făcut și ea cu un zâmbet pe buze, care ar fi trebuit să însemne că trecuse peste momentul când acul acela îi străpunsese pielea delicată.
A adus apoi pe măsuța din foișor desenul meu, pe care i-l dăruisem a doua zi după ce ne cunoscusem și am pus pe el pecetea sângelui nostru drept mărturie pentru totdeauna. Dacă în prima seară, când ne-am cunoscut, închiderea acelei porți am resimțit-o ca fiind o retragere a noastră din fața lumii, legământul de sânge a însemnat pentru mine lucrul care de atunci și până în clipa aceasta, când îmi reamintesc totul în acest foișor cu vise, mă va ține în viață. Cu toate speranțele năruite și cu toate decepțiile pe care, vrei, nu vrei, viața ți le oferă ca pe un regal existențial...