poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-05-16 | |
Ne-am întâlnit apoi abia după trei săptămâni. Suferisem cumplit în primele două, era ca și cum o înghițise marea sau nu existase decât în mintea mea.
Nu știam unde să o caut, nu aveam nici un număr de telefon, nici un indiciu în afară de ce-mi povestise ea. Și clădirile sunt aproape toate la fel, străzile, piețele, am mers de nebună, dar n-am descoperit nimic să mă ducă la ea. Trecuseră și zilele orașului, festivități interminabile, obositoare pentru mine datorită întâlnirilor cu românii. Aproape mă resemnasem, mă simțeam din nou singură și apatică, orașul intra în amorțeală și serile deveneau friguroase la malul mării. Apoi a apărut din nou. Îmbrăcată sport cum n-o mai văzusem, cu o șapcă în cap, cu mâinile în buzunare, aproape veselă. Ieșisem să alerg, în timpul zilei munceam la o bătrână, o plimbam câteva ore pe ea și pe cățelul ei Miki. Mă săturasem de zis „Miki, vieni qui” și mă deprima starea morbidă a celei femei, aveam impresia că mă cheamă numai să-mi fure din energie, să mă lase apoi să mă întorc vlăguită și nervoasă acasă unde, în fiecare seară repetam aceleași discuții legate de încăpățânarea mea de a deveni supusă și cumpănită. Și ca să scap, ieșeam și alergam pe faleză. La început greu, apoi din ce în ce mai atrasă de această practică pe care o comparam cu o exorcizare. Era tunsă, de sub șapcă nu se vedea nici un fir de păr. - De ce te-ai tuns? Aveai un păr frumos. - Era necesar, de aia. - Cum de ești singură, Andrei? - A rămas cu Mirko, joacă poker pe bani. Ne-am plimbat până în capătul falezei și-apoi am continuat să mergem spre portul vechi. - Tu de ce ești singură? - Eu? Eu am impresia că așa evadez...Bărbată-miu vrea să mă trimită înapoi în țară, invocă tot felul de motive și piedici pentru a mă convinge, dar n-o să reușească. - Am impresia că nu vă înțelegeți foarte bine voi doi... - De fapt nu știu, se poartă ca un străin de când am venit, e mereu obosit, nervos, indispus. N-am cu cine vorbi, s-a lăsat liniște între noi, nu știu de ce. - Nu e bine, ar trebui să vorbiți despre asta, liniștea nu e bună, duce la dorința de însingurare. Vrei o cafea? Ne aflam în fața unui restaurant așezat exact pe malul mării, pe pietre. Trecusem de multe ori pe acolo, uneori intram doar până în ușă, se vindea înghețată și până ne pregătea vânzătoarea cornetele, mă uitam cum se loveau valurile de geamuri. Îmi inchipuiam cum ar decurge o seară sau o dimineață romantică în acel decor, visam mereu la o iubire pasională, la seri cu lumânări și la scene de dragoste mai puțin ortodoxe, visam la ceva ce nu trăisem ci doar văzusem, unde altundeva decât în filme. - Nu știu Ana, cred că e destul de scump. - Te invit eu, nu te costă nimic. Ne-am așezat la o masă în capăt și mi-am putut vedea o parte din vis împlinită. A comandat ea, două cafele și pizza. O priveam cât de simplă și firească era, gesturile ei calme, prea calme, decență... Îmi aminteam cum îmi povestise de unde plecase, din ce condiții și o admiram pentru felul în care a reușit să scoată la iveală un caracter atât de puternic. Apoi a început să mănânce cu poftă, îmi dădeam seama că încă n-o văzusem niciodată mâncând, îmi venea să râd de foamea ei. - N-ai mâncat azi? - Ba da, dar puțin, nu prea pot mânca în timpul zilei. Mă pregăteam să-mi tai și eu o bucată dar privind-o cum s-a albit deodată la față , am rămas cu cuțitul în aer. A stat câteva secunde cu ochii în gol apoi a fugit la baie. M-am speriat și-am fugit și eu după ea. Vomita, se auzea cum o chinuiau spasmele. Între timp bucătarul sau chelnerul, nici nu știam bine cine, a întrebat ce s-a întâmplat. I-am explicat că i s-a făcut rău deodată, că o să intru eu și o să văd care e situația. Era în fața oglinzii, se spălase pe față și aveam impresia că vorbea cu cineva. Nu avea păr deloc, era cheală. Șapca îi era pe jos. În partea stângă, puțin deasupra cefii avea un bandaj. - Ana? S-a întors spre mine încruntată apoi ca și cum m-a recunoscut, mi-a zâmbit așa cum făcea ea, din cloțul gurii. Mi se strânsese stomacul de tot. Era atât de palidă c-am zis că e fantomă și probabil din acest motiv era așa ciudată. Îmi treceau prin cap tot felul de idei absurde. - Ce-i cu tine Ană? Ești bolnavă? A rămas cu privirea undeva în spatele meu și din ochi lacrimile aproape invizibile i se strecurau repede spre bărbie. - Mi-ai zis Ană, cum îmi zic ai mei... Eu o să mă întorc acasă peste puțin timp Iulia. Dacă vrei poți să mergi cu mine, o să te ajut să-ți revii, nu poți sta aici, or să te cheme și pe tine rădăcinile înapoi, oriunde poate fi acasă, trebuie doar să-ți dorești. Mi-e dor de tata. I-am așezat cu grijă șapca înapoi, am uitat de mare și de stupidele mele visuri și-am ieșit din acel restaurant cu un nod în gât. Nu am mai intrat niciodată de atunci, când mă aflu în fața lui și ceva mă cheamă mereu, am senzația că acolo a rămas o parte din noi două. Se înserase de-a binelea, ne-am așezat pe o bancă și am rugat-o să-mi spună ce s-a întâmplat. - Atunci, în Austria, ne-am cazat la o pensiune, cred că ți-am spus. Ne-a întâmpinat o femeie veselă, cu părul alb, alb, îmbrăcată modern, acolo unde mă așteptam să găsesc rochiile alea cu șorț și volane la fel ca-n Heidi. Era deosebit de amabilă, de parcă ne întorsesem, nu veneam pentru prima oară. Camera noastră era la etajul întâi, aveam terasă și era impecabilă. Paturile erau separate, le-am unit noi și dormeam toți trei, hârjonindu-ne în prealabil până târziu. Dimineața ne trezeam primii, era o singură femeie micuță care se ocupa cu celelalte treburi, ea se trezea înaintea nostră să ne pregătească, înainte de ora prestabilită, micul dejun. Eram înnebuniți să facem dragoste. Și nu prea era unde, fugeam din pat ca doi copii și ne iubeam pe terasă sau în baie. Clipele alea furate aveau o emoție diferită. Într-una din seri, după ce ne chinuisem în cada mică, alunecând mereu unul peste altul, stând lungiți pe covor și gâfâind de efort, m-a cerut de soție. L-am privit toată noaptea cum dormea, cu degetele lui lungi răsfirate pe piept, cu capul într-o parte, mă miram de blândețea lui, îl iubeam atunci de-mi venea continuu să-l trezesc, să-i spun. M-am ridicat ca un copil obraznic, bucuros că poate face o poznă fără să fie văzut și m-am pregătit să ies pe terasă. Era frig și liniște, o liniște ca o satisfacție, un frig pe care-l mai trăisem cândva, fără consistență, pentru că era destulă căldură în sufletul meu. Am tras doar un fum și-am căzut ca o jucărie fără baterii. N-am simțit nimic, doar o furnicătură scurtă ca o descărcare electrică și-un gol în piept. M-am trezit după câteva clipe și-am început să tremur fără motiv, am tremurat până mi-am stârnit stomacul. Simptomele mă trimiteau cu gândul la o sarcină, cine se mai proteja, Mirko oricum ar fi vrut o fetiță cu ochii mei și cu tenul lui. Și ne gândisem în joacă tot la numele de Bianca ca să nu rămână în uitare. Mi-am zis că o să-i spun a doua zi deși era ciudat, îndreptându-mă spre pat, auzeam clar un fel de ecou, era ca și cum îți țipa cineva în urechi deodată, scurt. A doua zi ploua. Și nu i-am mai spus nimic. Am mers cu mașina de această dată în Innsbruck. Orașul părea părăsit, în mașină era cald, Andrei cânta” dragostea din tei”. Îmi închipuiam oamenii pitiți în case, în fotolii comode, cu o ceașcă de ciocolată fierbinte cu scorțișoară sau un ștrudel cu scorțișoară. La ei e condiment tradițional, la fel cum la italieni e busuiocul. Era atât de pustiu de ziceai că între timp fusese cine știe ce cataclism și rămăsesem doar noi. Mă durea capul îngrozitor, de parcă-mi trecea un tren prin creier. Am încercat să dorm la întoarcere, văzusem o mulțime de lucruri și toate ca de obicei se sedimentaseră în mintea și-n sufletul meu, îngrămădindu-se parcă să încapă cât mai multe. Mirko mă privea în răstimpuri și când oprea mașina la vreo trecere, își lăsa degetele să alunece pe gâtul meu. Acea stare de plăcere, pe care el știa că o simt, devenise brusc agresivă, se răsfrângea undeva în stomac și-mi dădea senzația de voma. În fața pensiunii, după ce am coborât și am încercat să-mi întind corpul, am căzut a doua oară. Mi-a povestit îngrijorat că devenisem țeapănă, aveam ochii deschiși, tremuram ca de convulsii. Apoi, după ce am dormit în acea noapte mi se părea că mi-am revenit. Ne-am căsătorit la întoarcere într-o biserică catolică, în cartierul vechi, acolo unde fusese el botezat. Nu mă interesa decât să fiu cu el, Dumnezeu era peste tot, în orice religie. Au venit și ai mei, Dănuț cu Diana, chiar și Giani care-și găsise între timp ceea ce căuta, un proprietar de iahturi. Ba chiar l-au adus și pe Picioare lungi care între timp se despărțise de asociatul și iubitul lui Ya-Ya, închisese temporar restaurantul și era destul de deprimat și băut. Petrecerea a fost scurtă, Mirko nu mai avea pe nimeni, părinții lui muriseră amândoi, unul după altul. Andrei era tare mândru de noi. Nu l-am văzut atât de fericit deși nu cred că el realiza adevărata însemnătate a evenimentului. Era important pentru mine că ei se înțelegeau de minune și nici nu ar fi putut fi altfel, Mirko are un suflet de aur. Se părea astfel că lucrurile se limpezesc. Apoi am hotărât să mergem la un control, așa a zis el, să fie totul bine. Și acolo în loc să descopăr că sunt însărcinată mi s-a spus altceva. Ceva ce avea să vină din urmă. Mereu de-atunci, de când am mers atâta drum pe jos, naivă cum eram, deși habar n-am dacă între timp m-am schimbat și n-aș face la fel și acum pusă în aceași situație... de atunci mi s-a părut că viața mea s-a derulat prea repede, că abia din acel moment timpul a început să se scurgă haotic sau cumva dereglat. E vorba de un traumatism cronic...degenerat, după prea mult timp...nici chiar mult...dar peste așteptările lor...în...nu vreau să pronunț cuvântul ăla. Nu știam ce să o întreb, acum părea vizibilă suferința pe chipul ei, acele cearcăne predestinate, ochii apoși și pierduți... -Ai făcut...tot... Cum să vorbesc, s-o protejez cumva de realitate, aveam sentimentul că orice i-aș fi spus era fals și inutil... M-a salvat tot ea. -Da, am făcut tot ce se face, m-am operat la o clinică renumită, am urmat tratamente...acum ei spun că a stagnat, deși eu simt, pe zi ce trece, cum pierd câte ceva. Uneori nu văd aproape deloc, alteori cad din picioare sau nu pot pur și simplu să merg, am luptat cumva, în felul meu, mai mult pentru Andrei... Dacă se va întâmpla să fie mai rău, el va rămâne cu Mirko aici iar eu voi pleca acasă. L-a adoptat între timp, e al lui. Și dacă...nu știu...mi-e greu să hotărăsc, Dănuț nu e de acord, îi e teamă că...soțul meu...o să-și refacă viața cum e normal iar Andrei o să sufere. -Dar tu cum o să-i spui băiatului că pleci? El știe? -Cum să-i spun draga mea? Nu-i pot spune, mai bine să creadă până va mai crește că l-am părăsit decât să știe că nu mai sunt. -Nu te mai gândi, poate o să-ți revii, au mai fost cazuri când... -Nu minți, cinci ani era maximum dacă nu era în stadiul de a se extinde în măduva spinării...habar n-ai Iulia...m-am interesat, am citit, am sperat, am trecut prin toate stările alea de care am auzit odată vorbindu-se într-un musicall...sunt la ultima...e ok. Am stat și m-am gândit o clipă și-am izbucnit. -De ce vrei tu să nu știe Andrei, cum să trăiască ani de zile cu ideea că maică-sa este bine mersi undeva și puțin îi pasă de el? -Dar dacă ar ști că maică-sa e moartă, împuțită, mâncată de viermi acum, la vârsta lui, ar fi mai bine? Știindu-mă în viață, după un timp poate mă va ierta, apoi va fi destul de mare să înțeleagă... -Ce fel de inimă ai? Nu m-am putut abține, vorbele mi-au țâșnit ca de pe țeava unei arme. Era atât de calmă, de parcă vorbea de altcineva. Nu mi-a răspuns, fruntea ei s-a încruntat o idee, s-a ridicat, și-a dat să plece. -Poți să mă judeci, e dreptul tău...e facil să vorbești...să fii neutru și să dai sfaturi sau să respingi păreri...e târziu, Mirko e sigur îngrijorat, l-am rugat să nu vină după mine... Ne mai vedem... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate