Cu niște ochi adânci sub părul negru prins în coadă de cal, deși anatomic avea modelat totul fără cusur, cu tristețea ce-o învelea ca o husă cât ziua de vară și un ceva doar al ei, de neexprimat în cuvinte, ceva care deosebește și o înșiruire de cuvinte, fie și armonioasă, de-o poezie, surprinzător, arhitecta Corina Leonte iradia senzualitate câtă un cactus. Nu suferea că a părăsit-o soțul după un deceniu de căsătorie, lacrimile ce i s-au văzut pe obraji după plecarea lui au fost doar pentru anii irosiți lângă Dezideriu. El n-a iertat pe niciuna dintre colegele care i-au răspuns la avansuri. Și pe niciuna din liceenele care s-au înfierbântat după el, logoreicul profesor de geografie, care povestea despre Namibia sau Amazon precum ar fi împărtășit adevăruri fundamentale, fără de care viața n-ar fi avut sens. Punea pasiune și în felul în care ținea indicatorul pentru hartă între degete ori bucățica de cretă, dezinvolt, însuflețind obiectele, mișcându-le, circular, sus-jos-dreapta-stânga, până elevii erau aproape hipnotizați. Prietenii au compătimit-o pe Corina un timp, apoi, când nu era de față, au început să discute despre suferința arhitectei, ea evita să vorbească, credeau că dispariția lui Dezideriu îi va ruina existența. Alexandru a zis chiar că e o toantă de-l regretă atât, nu merita, doar nu aveau nici copii. A început să enumere câteva din aventurile lui Dezideriu, până ceilalți colegi i-au spus să se oprească, însă nu l-au contrazis. Doar Corina știa că nu e o gâscă stupidă, realiza că e considerată așa de colegi, orbită de pierderea dragostei, dar recunoștea în sinea ei că a fost proastă realmente altcumva, că a stat atât cu Dezideriu. Prefera această părere a cunoscuților decât să se destăinuiască, să-și devoaleze intimitatea. Nu din timiditate, era destul de voluntară, ci fiindcă ar fi fost indecent, în primul rând, își zicea, și, în al doilea rând, o recunoaștere a compromisului din anii cu Dezideriu. A știut de escapadele lui. A tăcut. Nu i-a făcut scene. A luat întotdeauna sexul drept o obligație, ca o fișă de pontaj inevitabilă a căsniciei. Un mariaj aranjat de părinții lor, acceptat fără împotrivire. De ea și Dezideriu. A jucat cu soțul molâu faza orgasmul. Era conștientă că tristețea era un reflex al egoismului, al autocompătimirii orgolioase și umilinței ce-o avea de înghițit ca părăsită de soț la 38 de ani. Corina își petrecea timpul liber, și-o întorcea să aibă cât mai puțin- se îngropa în proiecte la birou, citind și îngrijindu-și colecția de timbre. Avea zeci de clasoare cu mărci poștale, grupate pe țări sau tematic. Timbrele cu scriitori erau slăbiciunea ei. Rămânea până târziu la serviciu. Înainte de-a ajunge acasă, oprea la un bar, câteodată. Bea un coniac, cel mai adesea, dacă nu o cutie cu bere, cât mai rece, foarte rece. Namibia, Amazonul, purtătoarele de ovare ale lui Dezideriu se micșorau constant, până nu rămânea nimic din ele, și tristețea o însoțea tot mai mult ca o mașină pe care șoferul apasă încet pedala frânei, până i s-a risipit, și Corina admira timbrele cu lupa, și adormea cu clasorul în mână, rezemată aproape în șezut pe perna patului, cu ochelarii cu șnur pe ochi, cu lampa de pe noptieră aprinsă. La barul care i-a devenit familiar a găsit într-o zi pe-o banchetă o revistă lucioasă, pusă între filele unui ziar. Cum n-a citit presa, a aruncat ziarul în geantă, și doar acasă, când mânca dintr-o felie de pâine cu gem, a observat revista. A început s-o răsfoiască detașată. Femei biciuiau bărbați, îi țineau în cuști. Îi călăreau. Vederea îi era ca un geam aburit. Și-a dus mâna dreaptă între pulpe, sub fustă, sub chiloții albaștri. Privind, buzele-i căutau aerul, urechiile îi ardeau, îi era sete, deși golise de cinci minute o cană cu apă, o sandală i-a căzut din picior. I s-a oprit pe retină imaginea unghiilor de la piciorul stâng. S-a simțit ca niciodată, împăcată, nou-născută, femeie. O floare de cactus deschizându-se. În restul serii și-a rearanjat timbrele cu penseta specială. Se gândea să meargă cu colecția sa la o expoziție filatelică internațională din București. Sâmbetele dimineața se întâlnea cu alți pasionați și făceau schimburi. Discutau ore lungi despre raritățile filatelice, despre noile serii lansate, despre prețurile anumitor mărci poștale.
- Se întâmplă cu tine, nu știu… Ești parcă alta, se băgă în seamă Magda Istudor la serviciu.
- Mi-am descoperit drumul, zise Corina. Sprâncenele Magdei se înălțară, dar ea nu intră în detalii.
- O să audă lumea de mine, mai adăugă zâmbind enigmatic. De atunci a început să iasă la petreceri. L-a cunoscut pe medicul Viorel, pe George, singurul arheolog din Deania. Ultimul pe care l-a tras în patul ei, și l-a pălmuit, și l-a sărutat, și l-a regulat, bărbosul inginer Laurențiu i-a refăcut total încrederea în sine. După fiecare partidă de sex, cu luciditate, își mângâia timbrele. Într-o noapte a visat că s-au tipărit timbre cu chipul ei. Visa frecvent că pășea pe valuri de bărbați, care se ondulau ca valurile mării. Și gemeau. Se trezea mulțumită. Se admira îndelung în oglindă, o noutate, cum o noutate era că se farda și ruja minuțios. În seara după care a început să se vorbească de ea în toată țara, Corina a pus ulei în tigaia de inox. A așteptat să se încingă și, dintr-o pungă de plastic verzuie, a pus în el două fudulii. După ce le-a spălat. Cuțitul însângerat din pungă l-a aruncat în coșul de gunoi. Le-a mâncat prăjite tare. Cu piper și sare. Cu poftă. S-a săpunit mult sub duș. A adormit cu ochii pe timbre. Pe Laurențiu l-a îngropat protopopul Teofil.