poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-05-13 | |
Simt cînd deschizi lumea dintre noi. Dau fuga să văd. Þin palmele întinse și cuvintele cad uneori tăcute, din cînd în cînd gălăgioase, de cele mai multe ori vesele. Rîdem, știu că rîdem mai ales cînd ne amintim.
E liniște în cămăruța asta și mă gîndesc că ți-e dor de vreo poveste. Stai lîngă mine și pentru că tu vezi partea asta de obraz, aș putea să-ți povestesc despre celălalt. Celălalt obraz și legătura lui cu Marta. Nu ți-am povestit încă de Marta. Marta este și va fi o poveste lungă. Marta și valiza ei. Moștenirea pe care mi-a încredințat-o și faptul că niciodată nu aș putea pune preț pe ea. Micuța valiză scorojită, cusută de mînă în cine știe ce parte a lumii, de cine știe ce meșter renumit, mă ținuse trează anul trecut, din două motive: se apropia vremea să îndeplinesc promisiunea, dar mai mult, îmi fusese teamă. Și aveam toate argumentele să cred că pericolul era foarte, foarte aproape odată ce m-aș fi pornit la drum. Asta după cum văzusem cu ochii mei cum acționase sistemul în ziua dispariției Martei. Uneori, cînd eram singură acasă, scoteam din debara valijoara și o deschideam. De fiecare dată mă înfioram sub aromele ce se răspîndeau din borcănașe. Mă trezeam de multe ori plîmbîndu-mi degetele ca și cum aș fi vrut să le mîngîi. Nu recunoșteam multe dintre semințele adunate acolo, însă știam că trebuie să am încredere în ceea ce mă învățase Marta. Azi nu îmi mai este teamă. Azi sunt pe cale să învăț de ce. Azi mă gîndesc la Marta cu multă bucurie și știu că într-o zi o voi reîntîlni, undeva, nu știu unde, pe partea cealaltă a pămîntului, sau poate chiar aici, poate va fi puțin schimbată, poate va vorbi o altă limbă, poate eu îi voi întinde mîna și-i voi spune ce a însemnat ea pentru mine și cum speranța pe care mi-a dat-o, o împart cît de repede îmi stă în putință, chiar și celor foarte foarte sceptici. Te-ai gîndit vreodată că ești doar o bucățică de viață la fel ca și mine și la fel ca și cei pe care îi iubim? Te-ai gîndit că poți trece fără să lași urme sau că poți trece luminînd? Da, te-ai gîndit, știu că te-ai gîndit. Pînă anul trecut treceam prin lume fără să știu de ce și încotro. Poate că a fost chiar ziua în care am împlinit patruzeci de ani. Mă uitam în oglindă și îmi întindeam pielea în jurul ochilor. Am întrebat: "De ce mergi Maria așa de repede?" Dacă te grăbești ca și pînă acum, vei merge mai repede în următorii ani și mîine vei sta în fața oglinzii și vei declara că ai optzeci de ani și te voi certa că n-ai văzut prea multe pe drum. Te voi certa că uneori ai ținut ochii închiși. Avem prea puține cuvinte ca să vorbim despre viață. Dacă am vorbi mai mult, am lumina mai mult. Știu un secret despre tine. Știu că vrei să arzi în permanență. Și eu. Pune-ți mîna în palma mea și taci. Ascultă povestea. Anul trecut, în martie era deja cald în Texas, iar eu mă pregăteam cu entuziasm de plecare și împachetam haine groase pentru zilele reci ale unui ținut necunoscut. Alaska. Cu o mînă împachetam și cu cealaltă îmi căram copilașul nou născut în timp ce sub bărbie țineam telefonul. Ascultam. Ascultam cum zilele erau supărător de scurte acolo. Cum frigul te căuta pînă la oase. Dar dincolo de asta, speranța clocotea în cele mai îmbietoare arome. Iată-mă un an mai tîrziu, uimită de cum viața noastră și-a schimbat cursul. Din întîlnirea cu Marta. Nu voi uita ziua aceea de aprilie niciodată. Începuse să ningă și noi ieșiserăm să ne tăvălim în zăpadă pentru că trecuseră mai bine de trei ani de cînd n-am mai simțit așa ceva. În Texas ninge puțin și nu ține. Vecinii ieșiseră și ei și făcuserăm cunoștință. Atunci a apărut Marta. M-am mirat că fusese atît de tăcută. De fapt îmi pusese cîteva întrebări. Nici nu mi-am dat seama cînd a dispărut. N-a salutat pe nimeni. Nimeni n-a salutat-o. După cîteva zile a venit la mine și am făcut cafea. Þin minte că își plimbase degetele pe ceașcă, dar nu s-a atins de cafea. Am întrebat-o dacă vrea să-i fac un ceai și a refuzat. Începusem să-i povestesc despre România, despre familia mea, despre tradiții. Marta mă asculta și zîmbea. Era micuță, slabă, aproape uscată, dar energia ei mă impresiona și îmi aducea o stare de magie de fiecare dată. Îi împărtășeam toate temerile mele, toate bucuriile. Cred că totul a început cînd îi mărturisisem că după nașterea celui de-al treilea zmeu nu găseam nicio cale să-mi revin. Eram convinsă că îmbatrîneam la patruzeci de ani și din cînd în cînd îmi era teamă de viitor. Marta a izbucnit în rîs. M-a întrebat dacă vreau să aflu secretul tinereții veșnice. Atunci am izbucnit eu în rîs și i-am răspuns că vreau. Cînd a început să vorbească m-a cuprins frigul. Mi se făcuse pielea de găină și am simțit o amețeală. Apoi greață, apoi furie, apoi ... Apoi i-am promis că voi face tot ce îmi spune, pentru că sunt absolut de acord cu toate argumentele ei. Parcă pînă acum am strîns bucăți de puzzle și acum am întîlnit-o pe ea să mă ajute să le așez unde trebuie ca să mă bucur de ... viața care sunt eu. Așa trebuie să spun. Așa îmi spunea ea. Noi suntem viață și nu avem o viață. Nu avem nimic. Dacă am putea avea ceva, ar trebui să putem păstra. Dar noi nu putem păstra nimic. Nu putem păstra posesii, nu putem păstra sentimente, nu putem păstra oameni. Tot ce putem face este să trecem prin ele. Să ne bucurăm atunci cînd trecem prin ele. -Dar. copiii mei? Marta a rîs din nou. -Copiii tăi, nu sunt copiii tăi. Þie ți-e dată bucuria să petreci timp cu ei, să-i îngrijești și să-i pregătești să pornească la drum. De tine depinde dacă ei vor pleca la drum luminînd sau nu. Altcineva îi poate iubi cum iubești tu existența lor, așa că ei nu sunt ai tăi. Nu crezusem, nu era frumos, trebuia să găsesc ceva să-i distrug filozofia. -Dar inelul acesta, vezi, inelul acesta este al meu, nimeni nu mi-l ia, vezi, a rămas în piele, pentru că degetele îmi sunt mai groase acum. Nu-l pot scoate decît dacă cineva îmi taie inelul sau... degetul. -Maria... Nu ai nimic, nu ai decît amintirea trecerii. Fii fericită că ai trăit clipa aceea. Acum tu nu mai luminezi clipa aceea. Mi-a stat un nod în gît și mă durea. Au început să-mi curgă lacrimi. Toată lumea din jur devenea minciună. Oamenii au inventat concepte și noțiuni pentru a acoperi minciuna. Deci dacă vreau să ies din minciună și să luminez, va trebui să distrug în mine vocea care îmi poruncea cum să stau în întuneric. Iluzia EU. Nu știam că EU se poate distruge în momentul în care îl poți recunoaște și vrei. Îl poți dizolva. Așa începuseră exercițiile cu Marta. Ea mă învăța cum să simt prezentul de fiecare dată cînd mă îndepărtam. În iunie, într-o dimineață din acelea în care soarele strălucea la ora patru, mă trezesc cu Marta la ușă. Cică să plecăm cu copiii în munți că e prea frumos să stăm în oraș. Ne urcăm în mașini armatele de zmei, o las pe Marta să aleagă traseul, deși, de obicei, eu hotăram întodeauna. Urcăm. Foarte curînd casele dispăruseră și crengile loveau parbrizul. Marta ne face semn să oprim. Coborîm și mergem prin pădure pe jos pînă dăm de o poiană. Paradisul. Tot ce puteai visa, copaci înfloriți, grădină cu legume, flori, flori, flori. O căsuță din lemn, părea nouă. Marta zîmbește și ne face semn să ne ducem spre cabană. Copiii se hîrjonesc afară, noi intrăm cu mîinile pline de cireșe. Atunci am văzut prima oară valiza. Era pusă pe un raft în bucătăria mică a cabanei. Atunci a început Marta să-mi vorbească despre ce am de făcut. Am petrecut ziua aceea plivind straturile, amîndouă. I-am arătat cum se îngrijeau roșiile, mîndră că pot și eu s-o învăț ceva. Am băut sucuri din zmeură. Culeasă de acolo și nespălată. Totul era așa de curat. -Vezi, Maria, nimic aici nu e modificat genetic. Aici totul e viu și neatins de ideea omului. Acest viu îți dă tinerețea, sănătatea și puterea de a duce lumina. Suntem mulți. Misiunea noastră este să păstrăm viața curată. Copiii planetei, copiii noștri trebuie să se reîntoarcă aici. La starea de puritate. Zilele ce au urmat au fost începutul începutului. Copiii se hîrjoneau în soare, se scăldau în pîrîiașul de lîngă cabană și deși apa era rece ca gheața, lor nu le păsa. Noi îngrijeam plantele și începeam să culegem mult. Primele semne au început să apară la două săptămîni. Pielea mi s-a întins. Am pierdut grăsimea pe care mi-o lăsase în urmă ultima sarcină. Aveam atîta energie încît începusem să muncesc fără încetare și nu oboseam. Avusesem cîteva cicatrici pe piele care dispăruseră. Nu mai aveam nevoie de ochelari să citesc. Nu mai făceam loc sentimentelor negative. Timpul începuse să capete alte dimensiuni. Într-o zi, eram amîndouă în genunchi, eu culeageam niște fructe de pe o tufă, cîntam și ascultam din cînd în cînd glasurile invadatorilor la piersici, care mîncau de cîteva ore și își spuneau povești, iar Marta aduna cu palmele pămîntul în jurul unei tulpini de avocado. Atunci am întrebat-o cîți ani are. -Cîteva sute... Nu știu exact. Mi-am ridicat capul spre ea, dar exact în același moment începuseră să se audă, apoi să se vadă, cîteva elicoptere militare. -Mergi repede în casă, ia valiza din bucătărie, pune-o într-un sac de gunoi și pune-o în portbagaj, ia copiii și pleacă. Știi ce ai de făcut. Carpații sunt locul cel mai potrivit... De aceea te-am ales. M-am întors a doua zi. Pusesem valiza la poștă deja, o trimisesem acasă. Pămîntul era buldozerit, nici urmă de cabană, nici un copac, nici urme de legume. M-am bucurat că salvasem cel puțin pentru o vreme semințele, m-am întristat pentru că știam ce s-a întîmplat cu Marta. Din ziua aceea am știut. Am simțit. Acum dormi. Mîine îți spun mai mult. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate