poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-05-11 | |
Drumuri în memorie
Trestia sună bătută de lună, Apa clipește din solzi de pește, Floarea limpede de nufăr ațipește... Despletite tristeți din gânduri care nu și-au aflat niciodată cuvânt. Salcia nu plânge, suspină numai viu și mărunt, în timp ce seve cosmice îi încrețesc frunza și îi înnoadă crengile cu panglici de pământ, cer și ape. Pioasa nehotărâtă vrea să se închine deopotrivă cerului și pământului. Proiecție verticală a firului geamăn de apă, ea ne adună sperața și sfiala și le dă glas în freamăt și șoaptă. Iubire și nedumerire - echivalentul vegetal al Ofeliei, în nenumita tragedie, a cărei scenă e universul, iar premieră în fiecare zi. Din zborul cuvântului au rămas numai pene de tuș. Și cartea pe care o citeai, pe când o scriai pagină cu pagină, s-a terminat, nu mai există de loc. Pulberi risipite, scuturate din nori și din flori. Aiureli poleite și legate la ochi cu basmale de fluturi. Strigătul trestiei dintre ape, chemare la uitare. Pulsația neistovită a inimii lacustre a vâslelor, conștiința de sine a timpului surprinsă în efemerul unei clipe, de orologiile de porțelan ale nuferilor. Alunecare din clipă în clipă în eternitate. Identitatea pierdută la granița dintre cer și ape, unde nu-ți cere nimeni pașaport. Trecere liberă pentru toate iluziile: aici totul se poate. Simți pământul viu și fraged sub tălpi și respirația lui la unison cu a ta. Plămadă de lut, te însoțești cu apa și cerul și uiți până și frica de moarte. Ești pasărea Phoenix, cu trup de cristal și pene de curcubeu - ai să te mistui, și ai să renaști mereu. În fruntea-ți asfințesc stele și, fără să știi, începi marea căutare, neistovita alunecare spre mare. O presimți ca pe o bucurie. Te rostogolești către ea, și ești mereu mai rotundă, mai netedă și mai mică- cât o lacrimă, cât o speranță, cât o mărgică. Te-așteaptă poarta unei scoici, la care ai să bați, trezindu-ți strămoșii demult morți. îă
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate