Azi-aerul este cenușiu, pași-mi alunecă ușor pe caldarâm. Cladirile sunt cuburi uriașe, iar vitrinele par inghițite de monotonie. Pasari negre zboară în cercuri păzind, parcă, timpul și oamenii.
Ieri-asfaltul moale ca un aluat păstra urme de pași. Cinematograful din colț dormea liniștit sub un soare prăfuit. Eram doar câțiva copii spectatori. Înăuntrul aerul era greu, scaunele soioase. Þineam în mână jumătate din biletul rupt la intrare. De emoție palmele îmi erau transpirate. Þin minte filmul, o comedie franțuzeasca. Zilele curgeau.
Aveam un loc secret unde știam că se adunau libelulele. Le urmăream timp îndelungat cum făceau piruete, apoi se așezau pe câte o creangă, să se odihnească. Aveau aripi din paiete. O perfecțiune. Acesta este un diapozitiv pe care îl proiectez in minte atunci când îmi este dor de copilărie.
Acum spațiul secret a dispărut. O bucată greoaie și diformă de beton plină cu lăzi goale l-a luat locul. Proprietarul scuipă pe jos cu indiferență.
Eu cred ca există un oraș alcătuit din amintiri. Fiecare are un loc ascuns pe care îl vede altfel decât in realitate. Acesta este orașul care nu moare niciodată. De ce? Pentru că eu am povestit copilului meu despre locul ascuns. Nu uita să povestești și tu.