Se înserase grabnic peste sărutul lor pătimaș și o lună rotundă le revărsa galben de stele peste fețele îmbujorate. Pădurea, transformată din decor înfrunzit în paznic al unei iubiri interzise, le veghea îmbrățișările întinzându-și crengile bătrâne către o nouă dimineață. Întinși în iarbă, îndrăgostiții nocturni se lăsau pradă simțurilor, atingându-se, învățând să se cunoască milimetru cu milimetru, unindu-și trupurile fierbinți și sorbindu-și, unul altuia, lacrimile... Fugiseră împreună, cu doar câteva ore înainte, luând drept unic bagaj speranța că vor găsi un loc numai al lor, un loc în care dezmierdările să nu fie vânate de priviri indiscrete, de orgolii nemăsurate și de concepții învechite. Se priveau în ochi și el vedea cum strălucește luna în ochii căprui ai fetei pe care și-o dorea cu toată ființa parte integrantă din sufletul lui. O iubea. Mult. Așa cum iubesc numai cei care reușesc să deschidă o fereastră a sufletului pentru a permite iubirii să intre...
În urma lor, vănătorii de sentimente alergau pe cai înspumați, negri ca nopțile fără lună, pentru pune zăbală de sânge sentimentelor împărtășite de amândoi.
Îi înconjura iarba înaltă și se iubeau pe pat de flori culese de el atunci când ajunseseră în poiană. Picături de sudoare se amestecau cu lacrimi de bucurie, iar degetele mâinilor explorau trup și pasiune cu o frenezie la care pădurea asista lăsând să cadă, din când în când, câte o frunză, ca un omagiu adus iubirii. Domnița, fată de boier cu stare, din Sfatul Domnesc, sortită unui mariaj profitabil, își despletise cozile lungi, galbene ca lanurile de grâu, își scosese rochia destinată balului la care nu mai ajunsese și se învelise cu părul, chemându-l către ea. Îi șoptise cu minte de copilă că nimeni nu le poate interzice o dragoste care tulburase visele amândorura... Iar el, cuprins de o patimă pe care nu și-o imaginase niciodată, o atinsese aproape evlavios, simțind pielea fină și inima care bătea din ce în ce mai tare, făcând pieptul să tresalte spasmodic. În brațele ei, lumea căpăta alte contururi, până și liniștea nopții părea că le cântă la ureche o simfonie a amorului gustat până la ultima picătură...
Iubirea le fu scurtă... Vănătorii de sentimente descălecară scoțându-și săbiile din teacă. Domnița dezgolită de haine și teamă fu trasă din îmbrățișare, aruncată pe cal și dusă în galop către conacul boierului. Printre țipetele deznădejdii, prin disperarea că dragostea curată este curmată cu brutalitate de oștean lefegiu, tânăra domniță mai apucă să vadă doar funia care era aruncată peste creanga groasă a stejarului... Băiatul îi făcu semn cu mâna, ca și cum i-ar fi spus că totul va fi bine pentru amândoi. Apoi simți cum este târât de oșteni și cunoscu răceala frânghiei pusă jurul gâtului.
Luna se ascunse în nori, pădurea se chirci în fața deznodămîntului inevitabil, iar de undeva, din depărtare, urletul unui lup se contopi cu țipăt de domniță și cu troznetul crengii de stejar mult prea bătrână pentru a fi ruptă de greutatea unui băiețandru găsit vinovat de dragoste interzisă...