Nu mai ajunsese la țară de foarte multă vreme... Nu avusese timp sau, poate, chef, crezuse că nici nu ar mai exista motive pentru o călătorie pe meleaguri îndepărtate din moment ce strămoșii se transformaseră demult în țărână. Se înfrățiseră, firesc, fiecare la vremea lui, cu pământul pe care-l călcaseră și-l munciseră o viață întreagă, transpirând sub cămășile cârpite. Evitase, astfel, o reîntoarcere către origini pierdute prin arborele genealogic... Nu avusese regrete... În copilărie, e drept, alergase pe ulițele satului, desculț, cu primăvara în priviri sau cu fulgii de nea roind în urma lui, dar trecerea către maturitate estompase rapid și ireversibil amintirile rurale.
Îl chemase un văr, pentru o bucată de pământ, moștenire nedorită de care vroia să scape cât mai repede. Coborî din autobuzul prăfuit în mijlocul satului, într-o intersecție mărginită de un magazin sătesc, o cârciumă și o construcție care s-ar fi dorit ceva, dar nimeni nu știa ce, patru ziduri aproape dărâmate, cu geamuri sparte ca niște orbite goale. Ca să ajungă la casa vărului, trebuia să traverseze satul și să meargă o perioadă de timp pe lângă pădurea în care altădată se ascundea identificându-se cu un Robin Hood adolescentin. Însera peste satul de câmpie, se retrăgea soarele în spatele pădurii și, pe nesimțite, se trezi printre copaci, ascultând șoaptă de frunze mângâiate de vântul molatec și atingând aproape tandru scoarța copacilor îmbătrâniți de timpul scurs prin rădăcinile lor, către ramuri... Se lăsa noaptea deja, dar orășeanul care dăduse binețe lumii satului cu doar câteva ore în urmă continua să meargă printre ferigi uriașe, călcând apăsat strat de frunze, lințoliu uscat așezat peste pământul reavăn... Îl atrăgea pădurea, îl chema în interiorul ei, îl atrăgea așa cum l-ar fi ademenit, de pildă, o femeie goală, cu părul lung până la glezne, emanând erotism prin toți porii. Fascinația de care se simțea cuprins îl făcu să uite de banala moștenire oferită la hectar. Se așeză la tulpina unui stejar, bău o gură din sticla cu apă și închise ochii, răvășit plăcut de o senzație de libertate deplină pe care o crezuse demult pierdută...
Se aprinseră focuri pe comori demult îngropate și de nimeni găsite, iar iele cu părul lung până la glezne dansară în jurul lor, unduindu-și trupurile pe care nicio mână de bărbat nu le putea atinge vreodată... Își dădeau capetele pe spate, râdeau în hohote neauzite de urechi străine și săreau sprintene peste focuri pe ritmuri necântate de orchestră omenească, aveau la mâini și la picioare brățări de argint și de aur și dansul acesta al lor dură până ce luna fu acoperită de un nor negru. Venea furtună rece peste pădure și ielele se retraseră una câte una, răstimp în care fiecare foc se stinse lăsând în urmă întuneric și hartă nescrisă a comorilor căutate de lunateci...
Bărbatul se trezi murat până la piele de picăturile reci. Visase... O fată cu păr lung până la glezne îi dansase numai lui, apoi îi lăsase în palmă doi bani de aur... Zâmbi... Își spuse că visele de la sat sunt cu mult diferite de cele de la oraș. Se ridică, încercând să găsească drumul de întoarcere... După ce rezolvă problema pământului moștenit de la strămoșii contopiți cu țărâna, bărbatul se întoarse la oraș și uită visul. Abia după câteva zile, din întâmplare, descoperi în buzunarul de la spate al blugilor doi bănuți de aur...