Psihologia este descrierea reflectării lumii terestre în oglinda cerului, sau mai exact descrierea modului în care noi, cei complet absorbiți de pământ, ne închipuim această reflectare, căci nu are loc o reflectare propriu zisă, ci noi vedem pământul, oriunde ne-am îndrepta privirea.


Ascunzători sunt nenumărate, salvarea e doar una; însă posibilitățile de salvare sunt la rândul lor la fel de multe ca și ascunzătorile.

Cu-adevărat nu poate judeca decât partea, dar ca parte ea nu poate să judece. Prin urmare, în lume nu există posibilitatea judecății, ci doar licărirea acesteia.

A crede înseamnă a elibera în sine indestructibilul, ori mai exact, a se elibera, sau mai precis, a fi indestructibil, sau mai exact, a fi.

Trândăvia este începutul tuturor viciilor și încoronarea tuturor virtuților.

Mesia va veni abia când nu va mai fi nevoie de el, va veni abia după sosirea sa; nu va veni în ultima zi, ci în cea de pe urmă.

Sunt trei posibilități:
Să te privești ca pe ceva străin
Să uiți această imagine
Să păstrezi câștigul
Sau doar două posibilități, căci o a treia include pe cea de-a doua.

Totul este înșelătorie: să cauți minimum de iluzii, să rămâi la cele obișnuite, să cauți maximum. În primul caz amăgești Binele, deoarece îl dobândești prea ușor, dar și Răul, fiindcă îi impui condiții nefavorabile de luptă; în al doilea caz înșeli Binele, la care nu mai aspiri nici măcar în cele lumești; în al treilea caz induci în eroare Binele, prin faptul că te îndepărtezi de el cât se poate de mult, iar Răul, prin aceea că speri să-i iei puterea potențându-l la maximum. Așadar, ar fi de preferat cel de-al doilea caz, căci aici, măcar aparent, nu înșeli Răul, pe când Binele este, oricum, amăgit mereu.

Se minte cât mai puțin numai dacă se minte cât se poate de puțin, nu dacă există cât mai puține prilejuri ca să se mintă.

Alungarea din paradis este în principal un proces etern, atemporal. Ce-i drept, alungarea din paradis este definitivă, iar viața în lume devine inevitabilă, dar eternitatea procesului său, din punct de vedere temporal, veșnica repetare a procesului face totuși posibil ca noi nu numai să putem rămâne mereu în paradis, ci chiar sa fim permanent acolo, indiferent dacă o știm sau nu.

Nu există decât două posibilități: adevărul și minciuna. Adevărul este indivizibil, deci nu se poate cunoaște singur. Cine vrea să-l cunoască trebuie să reprezinte minciuna.


Am fost creați să trăim în paradis; acesta era menit să ne slujească. Menirea noatră a fost schimbată, a paradisului nu.

Potrivit lui Dumnezeu, urmarea imediată a faptului de a mânca din pomul cunoașterii trebuia să fie moartea; potrivit șarpelui (cel puțin așa a fost înțeles) deificarea. Ambele opinii au fost la fel de incorecte: oamenii n-au murit, ci au devenit muritori; ei n-au ajuns asemenea lui Dumnezeu, ci au dobândit capacitatea indispensabilă de a deveni aidoma Lui. Dar ambele au fost și la fel de corecte. Nu omul ca atare a murit, ci omul paradisiac; oamenii n-au devenit Dumnezeu, ci cunoaștere divină.

Sinucigașul este deținutul care vede înălțându-se o spânzurătoare în curtea închisorii, face greșeala să creadă că-i este destinată lui, evadează noaptea din celulă, coboară și se spânzură singur.

Două posibilități: să te faci infinit de mic sau să fii astfel. Prima este un sfârșit, așadar, inactivitate, a doua un început, deci faptă.

Plăcerile acestei vieți nu sunt ale ei, ci reprezintă frica noatră de înălțare la o viață superioară; chinurile acestei vieți nu sunt ale ei, ci autotortura noatră din pricina acelei frici.

Distrugerea acestei lumi ar putea constitui o sarcină numai dacă, în primul rând, lumea ar fi rea, adică în contradicție cu vederile noastre, și, în al doilea rând, dacă am fi în stare să o distrugem. Nu putem distruge această lume, căci n-am construit-o ca pe ceva de sine stătător, ci ne-am rătăcit în ea, ba mai mult: lumea aceasta e rătăcirea noastră, iar ca atare este ea însăși ceva indestructibil, ori mai degrabă, ceva ce poate fi distrus numai ducându-l până la capăt, nu renunțând la el.

Oboseala nu înseamnă neapărat o slăbire a credinței. Sau totuși? Oricum, oboseala înseamnă nesațiu. Mă simt prea îngrădit în tot ce însemn, însăși veșnicia care sunt mă îngrădește prea mult. Dar dacă, de pildă, citesc o carte bună, să zicem un jurnal de călătorii, acesta mă provoacă, mă satisface, îmi e de ajuns. E o dovadă că nu inclusesem anterior această carte în veșnicia mea sau nu ajunsesem să bănuiesc acea eternitate pe care o cuprinde în mod necesar această carte. –Începând cu o anumită treaptă a cunoașterii, oboseala, nesațiul, îngrădirea, disprețul de sine trebuie să dispară, anume în momentul în care am puterea să cunosc ca pe propria-mi ființă ceea ce mă înviora mai devreme, mă satisfăcea, mă elibera și mă înălța ca un lucru străin.
Dar parcă a avut acest efect doar ca un lucru așa-zis străin, iar tu, cu noua cunoaștere, nu numai că nu câștigi nimic în această privință, ci pierzi și vechea mângâiere. Precis a avut acest efect doar ca un lucru străin, dar nu numai atât, ci acționând mai departe, m-a înălțat și pe această treaptă superioară. N-a încetat să fie străin, numai că a început, în plus, să fie „eu”. Dar străinătatea care ești nu mai este străină. Cu aceasta tăgăduiești creația universală și te contești pe tine însuți.


Te poți ține departe de suferințele lumii, acest lucru ți-e îngăduit și corespunde felului tău de a fi, dar poate că tocmai această rezervă este singura suferință pe care ai putea s-o eviți.