poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-04-27 | |
Alina și Ioana sunt fetițele unor prieteni de-ai noștri.
Alina are patru ani. Ioana șapte. Puișori. Ne vizităm cam o dată pe lună. Noi, adulții, discutăm, ca între adulți, în timp ce fetițele se joacă în cealaltă cameră. Asta doar pentru o vreme, cam o jumătate de oră. Maxim. Când ne e lumea mai dragă, dă năvală Alina. Invariabil, plânge. Treaba asta o face foarte temeinic. Urlă, oftează, dă din picioare și își ține tot timpul fața acoperită cu mâinile. Noi știm deja ce se întâmplă. Scenariul e mereu același. Ioana și Teodora nu vor să se joace cu ea. E mai mică decât ele. Doar cu trei ani, dar pentru copii asta înseamnă foarte mult. E ca la patrupede, ca să zic așa. Au poveștile lor și asta mică nu înțelege nimic. Le enervează, nu au răbdare cu ea. - Ioana, Teodora !, le chemăm noi. Fetele vin, dar sunt iritate și îmbufnate. Știu de ce au fost chemate. Și noi suntem destul de sătui de tot balamucul ăsta. Ca să fim sinceri, nu pentru că ne-ar interesa foarte tare ce au ele de împărțit. Nu. Dar aceste veșnice șicanări ne fac și nouă dialogul imposibil. - De ce nu vă puteți voi juca frumos toate trei ?!, reluăm noi o temă ce pare a fi fără sfârșit. În timpul ăsta, Alina plânge cu disperare. - De ce trebuie ca, de fiecare dată când vă întâlniți, să înceapă discuțiile și circul și scandalul ?! Alina nu mai plânge. Își ține în continuare fața acoperită, dar și-a răsfirat puțin degetele să vadă ce se întâmplă. Din când în când își fornăie mucii cu zgomot mare, apoi se ineacă cu ei și tușește. - Dar ea a început !, se ambiționează Ioana, soră-sa. - Cum adică, ea a început ?! Că e mai mică decât voi ! Ce a făcut ? Ce poate ea să vă facă vouă ?! - Nu eu am început că ele !, țipă Alina, apoi începe din nou să urle plină de energie. - Nu-i adevărat, că tu ne-ai luat păpușa și ai zis că e a ta !, intervine și Teodora. - Da, și ?! E a mea !, uită iar să plângă Alina, perplexă. - Și ce dacă-i a ta ?! Noi nu ne putem juca cu ea ? - Nuuu !!!, urlă fetița de i se îngroașă vinele la gât. Numai dacă vă las euuu !!! Trebuie să mă rugați ! - Bine, atunci nici eu nu-ți dau rolele când o să fii mare. Adică, mare ca ea, Ioana. - Nici nu-mi trebuie ! Că nu mi-s bune. - Am spus, când o să fii mare ca mine ! Proasto ! - Proastă ești tu ! Alina începe iar să urle. - Ioana !!!, strigă la ea Ana, mama ei. Cum vorbești așa ? - Dar ea de ce zice că-s proastă ? - Nu ea zice, tu i-ai spus prima !, fierbe Ana. Treci imediat la tine în cameră. Alina și Teodora se joacă aici. Tu ești pedepsită. Ioana începe să plângă, victimizată, dar o ia la picior către camera ei. Lungește traseul cât poate de mult, anume ca noi să auzim cât e de nedreptățită. Văicărelile și propozițiile întretăiate de suspine se estompează treptat, apoi se aude o ușă trântită. E în cameră. - Așa ! Acum jucați-vă voi două, frumos, aici în cameră. Acalmie. Alina e în culmea fericirii. Se joacă numai ea cu Teodora. - Teodora, cum vrei ne jucăm ?! - Ce zici ?, răspunde, neatentă, Teodora. Adevărul e că nu are nici un chef să se joace cu asta mică. Privește în gol, indiferentă, în timp ce Alina se agită în jurul ei și răsfiră jucăriile. - Uite, uite, uite… Din fotoliu, îi fac un semn rugător. Pune și ea mâna pe niște jucării și, cu o lehamite totală, i le întinde micuței fără măcar să realizeze ce face. Evident, Alina nu-și dă seama de totala ei detașare. Crede că participă, se implică. Pe naiba. Noi, adulții, povestim. Ca între adulți. Mai trece o vreme. Se aude ușa de la cameră. Încearcă să o deschidă cât mai ușor, dar are ghinionul că, la un moment dat, scârțâie. Aproape imperceptibil, dar suficient. Noi vorbim mai departe ca și când n-am fi auzit nimic. Ioana nu se arată, dar o simțim în hol. Pândește. În schimb, Teodora, care a auzit și ea ușa, nu mai are răbdare. Sare în picioare și începe să zâmbească. Privește când la noi când la ușă. Se apropie de Dana. - Mami, ai auzit ? Dana îi face semn să se liniștească. Aiurea. Parcă poate ? Se strecoară sub măsuța cu cafele și, de acolo, își întinde gâtul cât poate, doar-doar o vedea ceva în holul întunecos. Alina, care a observat manevrele, dispare și ea sub măsuță. Ceșcuțele încep să zornăie în farfurioare. Crește iritarea. Fetițele chicotesc. În special Alina, care e foarte încântată că și-a dat seama ce se petrece și crede că acum ele două râd de Ioana. - Mami, mami, e acolo Ioana !, șoptește ea de sub măsuță, dar tare de se aude până în hol. A ieșit din cameră ! O pârăște. I-ar pica tare bine să o mai vadă un pic pedepsită. - Teodora, hai să ne jucăm !, spune ea tare ca să-i facă în ciudă Ioanei și, în același moment, dă să se ridice. Măsuța se cutremură. Noi, abia reușim să salvăm o parte din cafele. Ana aduce cârpe și șervețele. - Ia ieșiți imediat de acolo !, ne războim noi cu ele. Ce căutați sub masă ?! - Ioana a ieșit din cameră !, zbiară Alina, în culmea fericirii. Mami, mami, Ioana a ieșit din cameră. - Alina, termină, nu mai striga ! Ioana treci aici ! În ușă apare Ioana. Are o atitudine spășită, dar ochii i se rotesc în cap. - Sunteți în stare să vă jucați frumos toate trei ?! - Daaa… - Și nu vă mai certați ?! - Nuuu… - O să vedeți voi ce pățiți dacă mai aud scandal. Ați auzit ?! - Daaa… - Bun. Mergeți la voi în cameră și să fiți cuminți. Ioana și Teodora pornesc zglobii și tot șușotesc ceva. Numai Alina rămâne mai la urmă, un pic dezumflată. - Mami, dar Ioana a ieșit din cameră, o trage ea de mânecă pe Ana. Ana o mângâie și o pupă. - Da, și ?! Hai, du-te cu ele și jucați-vă frumos. Pleacă și Alina, oftând. Acalmie. Noi, ca între adulți. Domnii…despre sport, mai ales că gazda e și arbitru. Doamnele…despre copii, mai ales că sunt și mame. De la o vreme, ușa cu pricina se tot închide și se deschide. Vacarmul crește în intensitate, apoi scade, apoi iar crește, apoi iar scade și tot așa. Râd și chirăie. Fug prin cameră. Cântă. Trântesc ușa. Trântesc tot felul de obiecte. Deodată, un urlet ne reduce la tăcere și, după două secunde, în cameră dă năvală Alina. Þipă, plânge, dă din picioare de nervi și își ține fața acoperită cu mânuțele. - Pentru Dumnezeu, dar ce s-a mai întâmplat, iarăși ?! Alina fornăie și suspină de ți se rupe sufletul. - Nu se joacă cu mine ! Mi-au ascuns păpușa ! Păpușa mea !!! Clar. E timpul să mergem acasă. Vizita s-a sfârșit. - De ce nu vă puteți înțelege voi niciodată ?!, se enervează Dana, în mașină. Teodora nu răspunde. Meditează. - Aș vrea ca Alina să fie bolnavă și să stea în spital. - Trei zile nu te uiți a desene animate ! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate