Era întuneric și frig - visez, își spuse - și adormi.

Era cald și umezeală pretutindeni - nu știa cum să scoată frica mai repede dinăuntru - și țipă, și plânse, și fiecare din acele du-te-vino irepresibile tăia ritmic în țesătura moale a celui care plângea, separându-l de sine, cel care se știa plângând. Mă doare, oprește - și adormi.

Era lumină și vânt cald dinspre sud, și se obișnuise să facă totul îndoit, dublu sau pe jumătate, divizibil, numerele prime sunt privilegiul zeilor. Uneori dormea și credea că visează.

De la o vreme simțea că îi crește ceva ca un mușchi acvatic cu rădăcini țepoase pe inimă, și într-o luni prima rădăcină îi ieși pe nas, marți pe urechi, duminică își dădu seama că mușchiul crește cu susul în jos, cu rădăcinile în loc de frunze.

Mai devreme sau mai târziu obosi, își așeză capul pe ramificațiile încâlcite ale miliardelor de rizomi minusculi care închipuiseră o pernă ca o coroană ca o pernă neagră, căută cu inima, plămânii și ficatul poziția cea mai comodă în mușchiul mătăsos care îl îmbrăcase pe dinăuntru, și dispăru din poveste.