În tot clocotul acesta de gânduri din mine, mai aveam totuși o ultimă fărâmă de speranță. Stăteam cu ochii ațintiți spre ușă închipuindu-mi că Ilona era dincolo și ezita să intre. Însă dincolo nu era decât tăcerea mirosind a spirt. Spre seară au venit, m-au pus pe un pat mobil și m-au dus în sala de operație. Vedeam peste cap, figura anestezistului ce purta pe cap o bonetă verde-fistic. Gura îi era acoperită cu masca aceea legată la spate, lăsând să se vadă doar doi ochi negri, impersonali. Mi-a spus să mă liniștesc, să inspir adânc și să număr până la zece. Am simțit în nări o adiere galbenă și dulceagă. Pleoapele mi s-au îngreunat. Încercam să rezist, să țin ochii deschiși, dar o mână nevăzută îmi acoperea privirea. Culorile s-au șters treptat, sunetele erau parcă învelite în vatelină. Gata.
M-am așezat într-un colț al întunericului și am așteptat. Am întins mâinile în jurul meu încercând să-mi dau seama unde mă aflu. Vârfurile degetelor au atins ceva neted și alunecos. Intrigat, am început să străbat cu palmele acest perete și imediat mi-am dat seama că mă aflam într-un spațiu circular și umed. Mi-am încordat auzul și am reușit să deslușesc un murmur surd care pulsa la intervale regulate. Nu îmi era frică. Ba chiar mă simțeam în siguranță. Aș fi putut să stau aici pentru totdeauna. M-am culcat din nou, strângându-mi genunchii sub bărbie. Nu așteptam nimic. Eram, doar, acolo. Nu mă mai durea nimic. Suferințele mele erau doar niște amintiri șterse. Chiar am încercat să inspir profund, lucru care, înainte, îmi provoca o durere ascuțită în piept. Doar atunci am observat că pe nări nu intra aer, ci un fel de lichid aproape vâscos. Fiind la temperatura corpului, nu am realizat că acel lichid mă încunjura. Că trăiam în el. Îl inspiram și îl expiram. Nu avea nici gust, nici miros. Îmi e indiferent. Îmi este bine.
În clipa următoare, simții cum ceva, ca un curent de aer, mă absoarbe și mă ridică încet. Deasupra mea era o lumină puternică care m-a silit să închid ochii. Dar ochii mei nu se închideau. Pleoapele mele erau transparente. Absorbția era din ce în ce mai puternică, dar fără să fie violentă. M-am ridicat deasupra, aproape atingând tavanul. Un curent mă străbătu de la tâmple spre ceafă, coborând apoi pe șira spinării, înfășurându-mi mijlocul. Am avut senzația că mă răsfir pe toată suprafața peretelui, precum fumul de țigară. Am reușit până la urmă să mă adun într-o formă, cumva, ovoidală. Dedesubtul meu vedeam capete acoperite cu bonete verde-fistic, aplecate deasupra unei mese puternic luminate. Nu vedeam ce îi preocupă atât de tare pentru că din locul unde eram, vederea îmi era blocată de brațul ce susținea reflectorul. Deodată unul din monitoarele din sală, pe care abia atunci îl observai, începu să țiuie strident. „Îl pierdem!” Doctorii începuseră să dea indicații scurte și precise asistentelor care făceau mișcări rapide și ordonate. Când, la un moment dat, unul dintre ei a mișcat lampa într-o parte, am putut vedea obiectul preocupării lor, dezvăluindu-mi-se într-o imagine grotească pentru un profan. Pe masa de operație se afla un trup, cu ochii lipiți cu bandă adezivă. Din nări și din gură îi ieșeau tot felul de tuburi colorate. Pieptul îi fusese tăiat în lungime și coastele îndepărtate și ținute astfel cu un distanțator metalic. Sub coastele ridicate ca un pieptar descheiat, se vedeau plămânii rozalii și spumoși, adăpostind între ei o inimă bălăcită în sânge care se zbătea haotic, încercând parcă, să scape din ghearele de metal ale foarfecelor care o înconjurau.
Printr-o stranie conexiune mentală am avut conștiința că trupul pe jumătate despicat, era al meu. În mod normal ar fi trebuit să mă îngrozesc, mai ales că din agitația celor îmbrăcați în verde, înțelegeam că fac situația era gravă. „Îl pierdem!” Cu toate acestea eram liniștit, netulburat, privind filmul ce se desfășura sub ochii mei. Trupul nu mai era al meu. Eu eram cu totul aici, sus. Simțurile mele se concentraseră acum într-un fel de conștiință unitară. Nu mai vedeam, nu mai pipăiam, nu mai auzeam ci le puteam face toate deodată. Mi-am amintit atunci de Ilona. Poate că erau pe holul spitalului, așteptând să se termine. În aceeași clipă eram în afara sălii de operație, pe un coridor îngust, luminat de un neon ce pâlpâia din timp în timp. În capăt, pe o canapea de mușama neagră, Ilona privea peretele din fața ei, încremenită și palidă. Era singură. Stătea acolo de la început. Nu îmi dădeam seama de unde știu acest amănunt. Doar îl știam. M-am apropiat de ea. „Ilonka, ești atât de frumoasă!” Ilona tăcea. Am încercat să îi mângâi obrazul încremenit, dar în starea în care eram acum, aceste gesturi nu mai aveau nici o logică. Ilona clipi scurt și două lacrimi se prelinseră grăbite. Aș fi voit să o strâng în brațe, așa cum făceam odinioară, când lucrurile stăteau altfel. Din nou, am realizat că asta nu ar avea nici un sens. Puteam acum să îi simt temerile, durerea, suferința, revolta, reproșurile tăcute. Puteam să îi simt sufletul. Înainte, îmi părea o carte din care, frunzăream, din când în când, în grabă. Mi se părea prea complicată, prea lungă, prea cifrată pentru mintea mea, de cele mai multe ori, obosită și preocupată de grijile zilnice. Niciodată nu m-am gândit că dincolo de cuvintele pe care le spunea, se ascundeau înțelesuri atât de importante pentru ea. Pentru mine cuvintele erau doar cuvinte, menite să desemneze un lucru sau o stare. Nimic mai mult. Și ea îmi vorbea adesea în limba ei de femeie și eu înțelegeam totul în limba mea de bărbat. Aveam soluții imediate la orice problemă, ceea ce îmi liniștea conștiința de soț atent. Mi se părea că toate problemele se puteau rezolva cu bani. Măsura fericirii noastre era banul. Credeam că nu are nici un motiv să fie nefericită de vreme ce nu îi lipsea nimic. Era absurd.
Acum simțeam în sufletul ei abisul creat de prea multele tăceri dintre noi. Prea multe cuvinte pe care nu i le spusesem, prea multe vorbe de prisos și fără conținut pe care i le spusesem, atâta timp irosit. Simțeam însingurarea atâtor zile petrecute atât de departe unul de altul, deși luam împreună micul dejun la măsuța din bucătărie. Simțeam acreala nepăsării mele care o făcea să se simtă pierdută între necunoscuți, deși împărțeam același pat. Simțeam ruptura petrecută între lumile noastre care cândva formaseră o singură entitate. Înțelegeam acum atât de limpede motivele plecării ei. Revăzând toate acestea, stăteam acum aproape, la câțiva centimetri, de ochii ei albaștrii, privind îndeaproape firele verzi, cenușii, albăstrui care îi desenau irisul. Privind vinișoarele ce îi porneau din colțul ochilor spre retină, acum parcă, mai multe și mai proeminente din cauza oboselii. „Ilonka, ești atât de frumoasă!” Ilona, făcu un gest cu dosul palmei, ca și cum ar fi alungat o gâză din fața ochilor. M-am retras lângă ea, privind-o cum își frământă palmele de îngrijorare. „Încă, mă mai iubește…” mi-am zis.
Din când în când, zăbovea cu privirea spre ușa sălii de operație, de unde nu ieșea nimeni. Își desfăcu nasturii pardesiului și își mângâie protector pântecul. Abia atunci am observat că prin bluza strâmtă se profila abdomenul ei rotund ca o lună. Era gravidă în luna șaptea. Un ins micuț, făcându-și jucărie din cordonul ombilical încrețit, creștea în liniște în burta Ilonei. Am coborât până la el. Mi-a zâmbit și a continuat să își sugă degetul închizând ochii de plăcere. „Cine ești tu?” l-am întrebat. Omulețul m-a privit mirat. La asta nu se gândise. Era o întrebare mult prea grea pentru gândurile lui simple. „Eu sunt aproape un om.” Îmi vorbea, dar nici nu deschidea gura. Îi înțelegeam răspunsurile în timp ce le gândea. „Sunt inimioara tatei.” continuă cu simplitate mogâldeața. Atunci am observat că stătea cu capul în jos. „Nu ți-e greu să stai astfel?” întrebai eu mirat că micuței nici nu se sinchisea de poziția incomodă în care stătea. „De-acum mă pregătesc de plecare. Mai am puțin și am să-i văd pe mama și pe tata.” zise ea frecându-și piciorușele cu nerăbdare. „Mama spunea că tata mă iubește și abia așteaptă să mă țină în brațe. Acum o aud deseori cum plânge și oftează.” O tristețe rece mă cuprinse și lumina din jurul meu devenise gri. Era fiica mea. Era rodul ultimei noastre nopți de dragoste înainte de a mă părăsi. Nu-mi spusese nimic. Ocazional ne-am mai întâlnit din întâmplare dar nu-mi spusese nimic. Nu avea dreptul să facă asta. Acest copil era suflet din sufletul meu, trup din trupul meu. „Trupul meu!” mă săgetă atunci gândul că îmi lăsasem trupul pe masa de operație. În clipa următoare eram în sala de operație între cearșafurile verzi pătate de sânge. „Sângele meu!” Doctorii lucrau acum într-o tăcere încordată. „Dați-mi trupul înapoi!” Nu mă auzea nimeni. M-am cuibărit în toracele deschis culcându-mi obrazul pe inima ce tremura ca gelatina. Mirosea a carne crudă. Vasele de sânge sugrumate de colesterol erau undeva în partea din spate și doctorii nu le vedeau. „Aici!” strigam disperat, văzând cum doctorii învârteau pensele în jurul lor „Aici!” Le vedeam cum se umflau, se învinețeau, în ritmul în care inima mea se chinuia să împingă sângele. „Tăiați aici!” Unul dintre doctori potrivi lumina și îmi luă inima în mână. „Aspirație!” Balta de sânge se goli instantaneu. „Am găsit!”.
***
Clanța ușii se mișcă timid. Ilonka păși în salon cu ochi obosiți. Pleoapele mele de plumb s-au ridicat cu greutate. Îmi simțeam gâtul uscat, ars, zgâriat pe dinăuntru. „Ilonka…” încercai să vorbesc dar nu reușii să scot decât un sunet gâjâit. „Taci!” îmi șopti Ilonka, „Nu vorbi!”. Se apropie de patul meu, se aplecă și își lipi buzele ei de fruntea mea. Mi-am pus mâna pe pântecul ei. Ilonka zâmbi printre lacrimi. „Inimioara mea…”

Sfarsit