Se scaldă-n marea de azur
găndurile mele mute...de mult pierdute...


I

Marea e gândul meu pierdut ce se izbește trist de stânci nepăsătoare; foșnește, face spume, mereu neliniștit mințindu-se pe sine și astăzi ca și ieri, că mâine va fi vesel.
M-așez pe țărm și îmi aduc o stâncă să hodinesc pe ea și să-mi sâcâi gândul, că-n ochii mei de carne plimbăreață, o stâncă veche poate fi utilă. Ah! ce-mi țipă gându-n urechi ca niște singuri și triști pescăruși răpuși de timp.
Din buzunarul de la piept îmi scot masca nepăsării și mi-o lipesc pe față. Ce bine e! Nu știe nimeni ce plâng eu aici. Nu vreau nimic mai mult ca liniștea, să mă înec, să mă îmbăt cu liniște eternă, să nu mai ies din ea decât numai atunci când mă voi reîntoarce în pântecul cald.

II

Uite o scoică; se aude marea-n ea. Nu-i marea oare gândul meu însetoșat de ducă? de plecare-n libertate ca să gust viața și nu doar, chiar să mă pun la masa vieții?
Ce liniște mângâietoare îmi pune scoica la urechi! Ah, să m-arunc, să nu-mi ratez norocul!

... ... ... ...

Intrai în scoică acuma nu știu câte "ieri"; ce mulțumire, ba mai mult - fericire, crezut-am că mă regăsesc, dar mă-nșelai căci îmi urmai orbită gândul. Stau singură acum, în mine dusă, regret amarnic și pe obrajii livizi îmi curg șiroaie lacrimi. Eu sunt de vină! căci eu mă-ndepărtai de calea ce-mi fuse sortită.