— Hei ! Dumneata de colo !
Stătea în picioare, în ușa cabinei, cînd se auzi astfel strigat ț ținea în mînă un fanion înfășurat în jurul bățului său foarte scurt. La prima vedere, dată fiind așezarea locurilor, n-ai fi spus că te poți îndoi a cui e vocea ; dar în loc să ridice ochii spre drumul unde mă aflam eu, pe buza șanțului de cale ferată, el își întoarse privirea spre cealaltă parte, urmărind șinele. Ceva te izbea în gestul său, chiar dacă-mi venea greu să spun ce. Știu doar că era destul de izbitor ca să-mi atragă atenția ; și totuși silueta omului acestuia părea cocîrjată de distanță acolo, în fundul șanțului, în timp ce eu mă aflam mult mai sus decît el, atît de scăldat în lumina soarelui care apunea pe-un cer furtunatic încît eram nevoit să-mi apăr ochii cu mîna ca să-l pot vedea.
— Hei ! Dumneata de colo !
Nemaiprivind linia ferată, se întoarse și, ridicînd ochii, mă observă, acolo unde mă aflam, cu mult mai sus decît el.
— E vreun drum care să mă ducă pînă la dumneata ? Aș vrea să-ți vorbesc.
A ridicat ochii spre mine fără să răspundă, și eu i-am coborît pe-ai mei spre el, fără să mă încumet a-i pune din nou acea între­bare nițeluș zadarnică. în aceeași clipă, trecu prin văzduh și pă-mînt o vibrație confuză care se prefăcu în curînd într-o pulsație brutală ; apoi se ivi o masă proiectată cu repeziciune în spațiu, care mă făcu să mă trag îndărăt de teamă — să nu fiu antrenat și eu. Din acest tren rapid un nor de aburi se ridică spre mine și se îndepărtă alunecînd pe pămînt ; odată risipit, am cercetat din nou cu privirea șanțul și-am revăzut omul gata să-și înfășoare fanionul fluturat la trecerea trenului.
Am repetat întrebarea. După un interval în care îmi păru că mă privește cu o atenție susținută, îmi arătă cu vîrful fanionului sau înfășurat un punct care se găsea la același nivel cu mine, la două-trei sute de metri distanță. Ara răspuns: „De acord" și m-am îndreptat spre punctul acela. Ajuns acolo, am cercetat cu grijă terenul și am descoperit în cele din urmă că un vag drum în zig­zag fusese grosolan cioplit pe povîrniș : am luat-o pe acest drum.
Șanțul era foarte adînc și deosebit de abrupt. Era săpat într-o stîncă lipicioasă, din ce în ce mai umedă pe măsură ce mă apro­piam de fundul ei. Lunga traiectorie mi-a dat timp să reflectez la aerul neobișnuit de crispat și reticent cu care omul îmi indi­case drumul.
Ajungînd destul de jos pentru a-l zări din nou, l-am văzut în picioare, între liniile ferate pe care le împrumutase trenul, cu o clipă în urmă ; din toată atitudinea sa deduceam că mă aștepta. își ținea sus bărbia cu stînga și cotul stîng și-l proptea pe mîna dreaptă, iar brațul drept și-l ținea de-a curmezișul pieptului. O atitudine care îți dădea impresia unei așteptări atît de atente încît o clipă mă oprii din mers uimit.
A.m început să cobor din nou și am ajuns la nivelul șinelor; am pornit-o către el și, apropiindu-mă, am constatat că era un om cu tenul gălbui, cu o barbă neagră și sprîncene dese. Postul său se afla într-unui din cele mai singuratice și mai lugubre locuri din cîte mia fost dat să văd vreodată.
De o parte și de alta, un perete pe care se rostogolea piatra tăiată și care nu lăsa să se vadă decît o fîșie îngustă de cer ; pers­pectiva nu era, la un capăt, decît o prelungire sinuoasă a acestei mari carcere ; în cealaltă direcție, perspectiva era maii puțin întinsă ; ea se termina cu un semnal roșu mohorît și cu intrarea și mai rno-horîtă într-un tunel negru, a cărui arhitectură masivă avea un aspect primitiv, neplăcut și apăsător. Soarele se strecura atît de greu pînă la locurile acestea încît peste ele plutea o miasmă ucigă­toare de pămînt jilav ; pe de altă parte, un vînt rece sufla atît de puternic încît deodată înghețai, ca și cum aș fi părăsit lumea celor vii.
Mă apropiai de el într-atît încît eram gata să-l ating înainte de-a fi apucat să facă o mișcare. Nici atunci nu mă scapă din ochi ; se retrase cu un pas înapoi și ridică mîna.
I-am spus cîteva cuvinte : postul pe care-l ocupa nu era foarte singuratic ? îmi atrăsese atenția de îndată ce-l zărisem de sus. Vizitatorii erau ou siguranță foarte rari. Puteam oare spera că sînt bineveniți ? El vedea în mine, i-am spus, un om care pur și simplu își petrecuse toată viața închis între niște foarte strîmte limite și care, liber în fine, purta un interes cu totul nou marilor întreprinderi feroviare. Acesta a fost sensul cuvintelor mele, dar nu sînt sigur de termenii pe care-i foloseam, căci, în afară de faptul ca nu mă pricep să leg o conversație, omul acesta avea într-însul
ceva ce mă intimida.
Aruncă o privire foarte stranie spre semnalul roșu așezat aproape de intrarea în tunel și cercetă împrejurimile cu aerul de-a fi descoperit că lipsește ceva, apoi își întoarse ochii spre mine.
L-am întrebat dacă nu cumva grija pentru semnalul roșu face parte din funcțiile sale.
Mi-a răspuns cu o voce surdă :
— Știți bine că da.
O idee monstruoasă îmi veni în minte ; observîndu-i privirea fixă și înfățișarea închisă în sine, mi-a trecut prin cap că am în față nu un om, ci un spectru. M-am întrebat dacă nu m-au mo­lipsit și pe mine gîndurile lui.
La rindul meu, m-am tras înapoi. Dar retrăgîndumă, am des­coperit în ochii lui o groază nedefinită pe care i-o inspiram. Des­coperirea îmi spulberă ideea monstruoasă.
— Mă privești, i-am spus, cu un surîs trudnic, de parcă ți-ar fi frică de mine !
— Mă întrebam, îmi răspunse el, dacă nu v-am mai văzut
odată.
— Unde ?
îmi arătă cu degetul semnalul roșu spre care își întoarse
privirea.
— Acolo ? spusei eu.
Privindu-mă cu aceeași atenție susținută, făcu semn că da.
— Dar, bietul meu prieten, ce-aș fi căutat în locul acela ? în orice caz, n-am pus niciodată piciorul pe-acolo, de asta poți fi sigur.
— Cred că da, îmi răspunse el. Da, pot fi sigur de asta. Părea că se simte mai degajat, și eu așijderi. Răspundea grăbit
întrebărilor mele, exprimîndu-se inteligent. Avea oare mult de lucru ? Da, mai precis, avea răspunderi destul de grele, dar i se cerea mai ales punctualitate și vigilență ; ca muncă propriu-zisă — ca muncă manuală — n-avea mai nimic de făcut. Să declanșeze cutare sau cutare semnal, să șteargă felinarele, să apese din timp în timp pe-o pîrghie metalică sau alta, iată ce trebuia să facă. în ce privește lungile ceasuri de singurătate care păreau să mă impre­sioneze atîta, n-avea decît un singur lucru să-mi spună : viața lui zilnică se desfășura de mult în acest fel și se obișnuise cu ea. De­prinsese o limbă străină prin aceste coclauri, sau măcar învățase s-o citească, își formase o idee personală și cu totul aproximativă în ce privește pronunțarea ; nu se putea deci spune că o poseda cu ade­vărat. A studiat și fracțiile, și zecimalele ; s-a apucat și de primele noțiuni de algebră ; dar nu avea prea mare talent la socotit; nici în copilărie nu era prea înzestrat. Era obligat oare să rămînă în tot timpul muncii în șanțul ăsta umed și răvășit de vînturi, sau se putea cățăra ceva mai sus, în regiunile însorite, și evada -dintre aceste ziduri înalte ? Ei bine, asta depindea de moment. Nu tot­deauna se circula atît de mult pe linia ferată ; depindea de ore și împrejurări. Pe timp frumos se hotăra să se plimbe dincolo de zona de umbră ; dar cum risca în fiecare clipă să fie rechemat de soneria sa electrică și să-și dubleze atenția ca s-o audă cînd se în­depărta, plimbările îi ofereau mai puțină plăcere decît aș fi crezut. M-a poftit în cabina în care se găsea o sobă, un pupitru cu un registru oficial pe care trebuia să noteze informațiile, o insta­lație telegrafică prevăzută cu un cadran cu mai multe arătătoare și cu o mică sonerie de care-mi vorbise. Mi-am îngăduit să-i co­munic că am remarcat buna sa creștere, o educație (îndrăzneam să spun, sperînd să nu se formalizeze din pricina cuvîntului folosit) fără îndoială superioară nivelului său social. Mi-a răspuns că, în genere, asemenea exemple de inadaptare nu se întîlneau prea rar în marile grupuri sociale. Auzise că același lucru se întîmplă uneori în aziluri, în corpurile de poliție, în armată. Știa sigur că așa stau lucrurile pînă la un anume punct și cu personalul marilor com­panii feroviare. în tinerețe studiase științele naturale (fără în­doială era greu de crezut, văzîndu-l instalat în această nefericită cabană ; lui însuși nu-i venea ușor s-o creadă); urmase cursuri, dar dusese o viață atît de împrăștiată încît pierduse orice șansă, afun-dîndu-se într-atît în mocirlă încît nu s-a mai putut ridica nici­odată. N-avea dreptul sa se plîngă. în fond, capul face, capul trage. Era prea tîrziu să ia viața de la început.
Toate informațiile pe care le-am rezumat mai sus mi-au fost date calm. Ochii lui negri, care aveau o expresie serioasă, se mutau de la focul din sobă la mine. Din timp în timp, plasa în mijlocul unei fraze un respectuos „domnule", mai ales cînd îmi vorbea despre tinerețea sa ; ca și cum ar fi vrut să mă facă să înțeleg că nu avea pretenția de a fi superior aparențelor. A fost de mai multe ori întrerupt de-o mică sonerie și a trebuit să descifreze niște mesaje și să răspundă. La un moment dat, a fost obligat să iasă în prag, agitînd un fanion la trecerea trenului și să dea meca­nicului un ordin verbal. în exercițiul funcțiilor sale, observam că e uimitor de precis și vigilent. Se întrerupea în mijlocul unei fraze și rămînea tăcut pînă ce-și sfîrșea lucrul.
Pe scurt, aș fi socotit omul acesta ca unul din cei mai siguri și mai apți pentru îndeplinirea serviciului, dacă n-aș fi observat cele ce urmează. în două rînduri, în timp ce-mi vorbea, îl văzui întrerupîndu-se, pălind, întorcîndu-și ochii spre mica lui sonerie care nu sunase, deschizînd ușa cabinei (închisă de obicei ca să nu lase să intre umiditatea nesănătoasă de afară) și îndreptîndu-și ochii spre semnalul roșu de la intrarea tunelului. De fiecare dată, cînd se întoarse lînga sobă, avea același aer misterios pe care-l observasem de departe, fără a-l putea defini. Ridicîndu-ma să-mi iau rămas bun, i-am spus :
— Am impresia că am găsit, în sfîrșit, în dumneata un om mulțumit cu propria lui soartă !
(Mi-e puțin rușine să mărturisesc că am rostit aceste cuvinte mai mult pentru a-l forța la mărturisiri.)
— Cred că am fost mulțumit pe vremuri, îmi spuse el, cu aceeași voce surdă de la început. Dar acum sînt foarte tulburat» domnule, foarte tulburat.
Am văzut cum regreta amarnic cuvintele rostite. Dar le rostise, iar eu le-am relevat de îndată.
— Și de ce ? De ce ești tulburat ?
— E foarte greu să vă explic, domnule. E foarte greu de spus. Dacă mai veniți o dată să mă vedeți, mă voi strădui s-o fac.
— Dar sînt absolut hotărît să mă întorc. Spune-mi cînd.
— Plec mîine dimineață devreme, dar sînt de serviciu de la orele zece seara în sus, domnule.
— Atunci am să vin la unsprezece, îmi mulțumi și ieși eu mine din cabină.
— Vă luminez drumul cu lanterna, domnule, îmi spuse el, cu aceeași voce surdă, pînă ce regăsiți cărarea. O dată ce vă aflați pe drum, să nu țipați, și nici atunci cînd ajungeți sus !
Auzind aceste cuvinte, am avut senzația că mi s-a făcut dintr-o dată mai rece decît pînă atunci, dar i-am răspuns simplu :
— De acord.
— Și să nu țipați cînd veți coborî din nou mîine seară. în­găduiți-mi să vă mai pun o întrebare. De ce-ați strigat astă-seară : „Hei ! dumneata de colo " ?
— Ei, drace ! nu știu de ce, i-aim zis. Trebuie să fi strigat într-adevăr ceva în genul ăsta...
— Nu, domnule, nu „ceva în genul ăsta". Exact cuvintele pe care le-ați auzit. Le cunosc prea bine.
— Să zicem că am rostit exact aceste cuvinte. Am făcut-o, fără îndoială, findcă te vedeam acolo jos.
— N-aveați nici un alt motiv ?
— Ce alt motiv sa fi avut ?
— N-aveați impresia că o forță supranaturală vi le dicta ?
— Nu.
îmi spuse „buna seara" și ridică lanterna. Pornii de-a lungul
șinelor de cale ferată (cu impresia foarte neplăcută că un tren
venea pe urmele mele) pînă în clipa cînd am regăsit cărarea. Era
mai ușor urcușul decît coborîșul și am ajuns fără greutate la han.
Þinîndu-mă de cuvînt, în seara următoare am ltoat-o pe prima
serpentină a drumului, în clipa în care se auzea orologiul vestind
1 în' depărtare orele unsprezece. El mă aștepta la capătul de jos al
drumului, cu lanterna în mînă.
— N-am strigat, i-am spus în momentul revederii, am drep­tul să vorbesc acum ?
— Vă rog, domnule.
— Atunci bună seara, i-am spus, întinzîndu-i mîna.
— Bună seara, domnule, mi-a răspuns, întinzîndu-imi-o pe-a lui.
După care ne-am îndreptat, unul lîngă altul, către cabina
lui ; am intrat, am închis ușa, și ne-am așezat amîndoi lîngă sobă.
— Acum m-am hotărît, domnule, începu el vorba aplecîn-du-se înspre mine îndată ce ne-am așezat și vorbind aproape în șoaptă, m-am hotărît să vă răspund fără ca dumneavoastră să mă întrebați încă o dată despre pricinile tulburării mele. V-am luat ieri seară drept altcineva. Asta mă tulbură.
— Confuzia ?
— Nu. Cealaltă persoană.
— Cine e ?
— Nu știu.
— Cineva caremi seamănă ?
— Nu știu. Nu i-am văzut niciodată fața, pe care și-o as­cunde regulat cu mîna stîngă, în timp ce-și mișcă dreapta. Și-o mișca violent. Așa.
Am urmărit mișcarea din ochi. Era mișcarea unei mîini care gesticula cu extremă vehemență și intensitate, parcă ar fi vrut să spună : „Pentru numele lui Dumnezeu, pleacă de-aici l"
— într-o seară, pe lună plină, îmi spuse omul nostru, stăm în colțul acesta, cînid am auzit deodată un glas care striga : „Hei ! Dumneata de colo !" M-am ridicat dintr-o săritură, m-am uitat afară și am văzut cealaltă persoană în picioare sub sem­nalul roșu din apropierea tunelului : mîna i se mișca, agitată, așa cum v-am arătat. Vocea părea răgușită de atîta strigat, și urla : „Atenție ! Atenție !" apoi din nou : „Hei ! Dumneata de colo ! Atenție !" Mi-am luat felinarul, întorcîndu-l înspre semnalul roșu și m-am năpustit spre persoana aceea, strigîndu-i : „Ce se în-tîmplă ? Ce s-a petrecut ? Unde e primejdia ?" Persoana se afla tocmai la intrarea tunelului obscur. Apropiindu-mă, m-am mirat că se încăpățînează să-și ascundă ochi cu palma. Ara alergat pînă în dreptul ei, am întins mîna să-i descopăr fața, cînd deodată a dispărut.
— în tunel ? l-am întrebat.
— Nu. Am mers mai departe, am făcut încă cinci sute de metri, în tunel. M-am oprit atunci și, ridicînd lanterna deasupra capului, am putut zări pe pereți cifrele care indică distanțele ; am descifrat petele de umiditate și piourii de apă prelinși pe pereți și curgînd de pe bolți. Am ieșit luînd-o la fugă mai repede decît intrasem (căci locul îmi inspira o spaimă ce n-o puteam învinge) și am cercetat toate locurile din jurul semnalului roșu cu ajutorul lanternei roșii pe care o purtam cu mine ; m-am suit pe scara de fier pînă la galeria de deasupra, am coborît iar, și-am revenit aici alergînil tot timpul. Am trimis un mesaj telegrafic posturilor celor mai apropiate: „S-a dat alarma. E ceva anormal ?" Din două locuri mi s-a răspuns : „Totul e în regulă".
Cuvintele lui au făcut să simt un deget de gheață plimibîn-du-mi-se pe șira spinării. Am luptat împotriva acestei senzații și m-am străduit să-i demonstrez că a fost victima unei iluzii optice ; i-am declarat că asemenea năzăriri provocate de-o afecțiune a ner­vilor delicați care asigură funcțiile ochiului tulbură adesea pe unii bolnavi ; e un fapt binecunoscut, i-am spus, că mulți bolnavi au înțeles în cele din urmă natura răului lor și au putut să stabilească sursele, întreprinzînd cîteva experiențe asupra propriei lor persoane.
— în ce privește țipetele imaginare, am adăugat, te rog să asculți, fie și numai o clipă, zgomotul vîntului în această vale artificială în timp ce vorbim cu jumătate glas, și melodiile ciudate ce le înstrună pe firele de telegraf, întocmai ca pe corzile unei harpe !
Am ciulit urechea în tăcere cîteva clipe în șir, apoi mi-a răs­puns că orice-aș spune, știa el foarte bine cum stau lucrurile și în privința vîntului, și a firelor de telegraf, el, care-și petrecea nu o dată noaptea toată în acest loc, în plină iarnă, singur, și fără să închidă ochii. Și își mai îngădui să-mi spună că nu-și terminase povestirea.
I-am cerut iertare că l-am întrerupt; mi-a pus atunci mîna pe braț și a adăugat în șoaptă :
— N-au trecut șase ore de la apariția persoanei, cînd a avut loc un accident memorabil pe linia ferată, și după nici patru cea­suri s-au scos din tunel sumedenie de răniți și morți; au trebuit să treacă prin chiar acel loc unde zărisem persoana*
Am simțit un fior neplăcut din creștet pînă în tălpi, dar, pe cît am putut de repede, mi-am revenit.
— Nu se poate nega, i-am spus atunci, o remarcabilă coinci­dență, demnă de atenția noastră și în stare să te impresioneze într-adevăr. Dar nu se poate tăgădui că asemenea coincidențe, tot atît de remarcabile, se produc în mod curent, și trebuie să ni le amintim atunci cînd cercetăm un caz de acest fel. Firește, sînt gata să recunosc, am adăugat, crezînd că-i pot preveni obiecția, că oamenii cei mai cu picioarele pe pămînt nu țin seama de aceste coincidențe în previziunile pe care le fac în viața de toate zilele.
Din nou își ceru îngăduința să observe că nu-și terminase povestirea.
Din nou îi cerui iertare că mi-am îngăduit să-l întrerup.
— Aceste întîmplari, mi-a spus, punîndu-și din nou mîna pe brațul meu și aruncînd o privire îndărăt, cu ochii lui adînciți in orbite, toate acestea s-au petrecut exact acum un an. După șase ori șapte luni îmi revenisem din emoție și surpriză, cînd, într-o dimineață, în zori, aflîndu-mă în fața ușii acesteia, mi-am îndreptat privirea spre semnal și am revăzut spectrul.
A tăcut și m-a privit fix.
— Și striga ?
— Nu. Tăcea.
— Mișca mîna ?
— Nu. Se sprijinea de mînerul semnalului și își ascundea fața cu amîndouă mîinile. Așa.
Pentru a doua oară îi urmăream din ochi pantomima. Era o pantomimă funebră. Am văzut multe morminte împodobite cu statui cărora sculptorul le imprimase aceeași atitudine.
— Și te-ai îndreptat spre el ?
— Am intrat iar aici, m-am așezat, în parte pentru a-mi re­căpăta sîngele rece, în parte pentru că vedenia aceea mă făcuse să-mi pierd cunoștința. Cînd am ieșit, se făcuse ziuă și spectrul dispăruse.
— Și nu s-a mai întîmplat nimic ? Nici un eveniment n-a urmat ?
Mi-a atins brațul de două sau trei ori cu arătătorul, plecîn-du-și de fiecare dată capul cu un aer lugubru :
— în aceeași zi, un tren a ieșit din tunel ; în clipa cînd trecea prin fața mea, mi s-a părut că văd un mare număr de capete și brațe adunate în ușa unui vagon ; am observat că toți călătorii agitau ceva în mînă. Mi-am dat seama de asta la timp, ca să apăs pe semnalul de oprire. Mecanicul a oprit aburul și a pus frîna, dar trenul a mai înaintat încă vreo sută și cincizeci de metri de aici. Am alergat după el și, în timp ce alergam, auzeam țipete și strigăte înspăimîntătoare. O tînără foarte frumoasă murise subit in compartimentul ei ; i-au coborît corpul aici și l-au așezat pe podea, între mine și dumneata.
Mi-am tras înapoi scaunul fără să vreau : am ridicat ochii de la colțul podelei pe care mi-l arăta ca să-l privesc în față.
— Totul e adevărat, domnule. Tot ce vă spun e adevărat. Vă povestesc toate întîmplările acestea întocmai cum s-au petrecut.
N-am găsit nimic de răspuns, nimic potrivit; mi se uscase gîtulAVîntul comenta povestirea, stîrnind în firele de telegraf ud geamăt lung de jale.
El urmă :
— Și-acum, domnule, ascultați-imă bine, și veți înțelege cît de tulburat mi-e sufletul. Spectrul s-a reîntors acum o săptămînă. De -atunci revine cînd și cînd, la intervale neregulate.
— Lîngă semnalul roșu ?
— Lîngă semaforul care dă semnalul roșu.
— Ce mișcări face ?
El reproduse cu mai multă nerăbdare și intensitate, dacă se poate, decît prima oară gestul care părea să spună : "Pentru nu-mele lui Dumnezeu, depărtează-te !"
Apoi urmă :
— Nu-mi mai lasă nici un pic de răgaz, nici o clipă de liniște. Strigă, lungi clipe în șir, îngrozit! „Hei ! dumneata de colo ! Aten­ție, ! Atenție !" îmi face semne. îmi pune în funcție soneria...
Profitînd de ocazie, îl oprii imediat.
— A făcut-o să sune și ieri seară, în timpul vizitei mele, cînd te-ai ridicat ca să te îndrepți spre ușă ?
— Da. De două ori.
— Ei bine ! i-am spus, vezi ce feste îți joacă imaginația ? Aveam ochii fixați asupra soneriei și urechea ciulită. Ori, pe cît de adevărat e că mă aflu în fața dumitale, pe atît de adevărat e că de astă dată n-a sunat de două ori. Nu. Nici acum, nici altă dată, afară numai de clipa cînd e declanșată normal de gara care comunică astfel cu dumneata.
Dădu din cap.
— Nu m-am înșelat încă niciodată, domnule, în privința asta. N-am confundat niciodată soneria spectrului cu cea a unui funcțio­nar. Soneria fantomei are o vibrație, un timbru foarte specific, care nu se poate datora nici unei alte cauze ; n-am putut să-mi dau seama dacă mișcarea se percepe și cu ochiul liber. Nu mă sur­prinde că n-ați auzit vibrația. Dar eu, eu am auzit-o.
— Și ai avut impresia că spectrul era acolo, cînd te-ai uitat afară ?
— Spectrul era acolo.
— De ambele dați ?
El repetă, energic :
— De ambele dați.
— Vreți să mergem împreună pînă la ușă, să vedem dacă e acolo în clipa asta ?
își mușcă buza și păru să ezite, dar se ridică. Am deschis poarta și am făcut un pas afară, în timp ce el rămase în prag. Se vedea semnalul roșu de avertizare. Se vedea și gura lugubră a tunelului. Se vedeau pereții mari, stîncoși și jilavii ai șanțului. Se vedeau și stelele pe cer.
— îl vezi ? îl întrebai, cercetîndu-i atent fața.
Avea ochii puțin ieșiți din orbite și privirea crispată, dar fără îndoială nu atît de crispată pe cît era a mea în clipa în care m-arr» întors neliniștit înspre partea aceea.
— Nu, a răspuns el ; nu e acolo.
— De acord, am răspuns eu.
Am intrat iarăși, am închis ușa și ne-am așezat. Mă întrebam cum pot trage foloase de pe urma avantajului pe care-l dobîndisem asupra lui, dacă era vreun avantaj, cînd el reluă conversația pe-un ton perfect firesc ; nu avea aerul să mediteze asupra faptului că nu eram de acord asupra unei chestiuni de fapt, astfel că mă simțeam eu însumi într-o poziție extrem de slabă.
— Acum, domnule, trebuie să fi înțeles într-adevăr că faptul care mă tulbură într-atîta e întrebarea : ce vrea spectrul cu mine ?
I-am mărturisit că nu eram sigur a-l fi înțeles pe deplin.
— Despre ce vrea să mă prevină ? reluă el gînditor, cu ochii ațintiți asupra focului și neprivindu-mă decît din vreme în vreme. Care e primejdia ? Unde e primejdia ? O primejdie plutește undeva peste linia ferată. O nenorocire cumplită e gata să se producă. N-am dreptul să mă îndoiesc de astă dată, după cele două întîm-plări precedente. Dar nu e oribil să fiu astfel urmărit ? Ce să fac ?
își scoase batista și-și șterse fruntea. Era înfrigurat. Avea febră.
— Dacă aș trimite un mesaj telegrafic de alarmă într-o parte sau în cealaltă, sau în ambele părți, n-aș putea da și motivul pentru care-o fac, urmă el, ștergîndu-și mîinile cu batista. Mi-aș atrage neplăceri fără să aduc vreun serviciu. M-ar crede nebun. Iată cum s-ar petrece lucrurile : Primul mesaj : „Atenție ! Pericol !" Răspuns: „Pericol de ce ? Și unde ?" Al doilea mesaj : „Nu știu nimic, dar vă implor, fiți atenți !" Aș fi dat afară. Ce se poate face ?
Omul suferea atîta că-ți era milă să-l vezi. Era chinul unui spirit conștiincios, pe care-l tortura nespus o răspundere de neînțeles pentru niște vieți omenești.
— Prima dată cînd l-am văzut sub semnalul de avertizare, urmă el aruncîndu-și pletele negre pe spate și trecîndu-și inîinile pe frunte de mai multe ori, într-un acces de spaimă febrilă, de ce nu mi-a spus unde se va produce accidentul — dacă trebuia într-ade­văr să se producă ? De ce nu mi-a spus ce să fac ca să-l evit — dacă, dimpotrivă, se putea evita ? De ce și-a ascuns a doua oară fața în loc să-mi spună : „Tînăra asta va muri, trebuie să rămînă acasă" ? Și dacă, de ambele dați, a apărut numai ca să-.mi demonstreze că avertismentele lui erau întemeiate, și să mă pregătească pentru a treia sa ivire, de ce nu m-a prevenit acum Limpede ? Și de ce m-a ales tocmai pe mine, Doamne, Dumnezeule ? Pe mine care nu sînt decît un biet semnalizator rătăcit ou slujba în locul ăsta singuratic ! De ce nu s-a adresat cuiva mai susnpus, în care s-ar avea încredere și care ar putea acționa ?
Văzîndu-l în ce stare e, am înțeles că, în interesul nefericitului însuși, ca și în interesul general, tot ce aveam mai bun de făcut pentru moment era să-l liniștesc. De aceea, lăsînd deoparte dife­rendul nostru în ce privește realitatea sau irealitatea halucinațiilor sale, i-am arătat că oricine își face conștiincios datoria se află pe drumul cel bun și că trebuie să se simtă împăcat cunoscîndu-și limpede cel puțin îndatoririle, dacă nu-și poate judeca cu aceeași limpezime vedeniile ce-l descumpănesc. Am avut mai mult succes în această nouă strădanie decît în încercările precedente de a-i dovedi că se află în greșeală. S-a liniștit; ocupațiile lui profesionale îi cereau o atenție tot mai susținută pe măsură ce noaptea se scurgea ; l-am părăsit către orele două noaptea. M-am oferit să rămîn cu el toată noaptea, dar nici n-a vrut să audă de «asta.
De ce să nu mărturisesc că m-am uitat de mai multe ori la sem­nalul roșu urcînd pe potecă și că nu-l găseam de fel pe gustul meu, ba că m-aș fi simțit foarte prost dacă patul meu is-ar fi aflat de­desubtul lui ? Nu-mi prea plăcea povestea cu accidentul, nici cea cu moartea fetei. De ce n-aș mărturisi-o ?
Dar ce mă preocupa cel mai mult era atitudinea pe, care trebuia s-o iau, ca depozitar al confidențelor sale. Desigur, omul era inteli­gent, vigilent, sîrguincios și punctual ; dar cît va fi astfel, ținîncl seama de starea lui actuală de spirit ? Deși într-o funcție subalternă, avea răspunderi mari. M-aș fi simțit oare personal dispus să-mi dau viața pe mîinile lui, în cazul în care securitatea mea ar fi depins de precizia cu care ar fi executat o anumită sarcină ?
Nu mă părăsea gîndul că ar fi fost o perfidie din parte-mi sa comunic superiorilor săi ceea ce îmi spusese, fără să-l înștiințez mai întîi pe el și fără a-i fi propus un soi de compromis; m-am hotărît în cele din urmă să mă arăt gata a-l însoți la cel mai bun medic ce l-am fi putut găsi în regiune și să-i cer părerea (pentru moment n-aș încredința taina sa nimănui). Orele de serviciu urmau să se schimbe, îmi spusese el în seara următoare ; trebuia să pără­sească lucrul cu o oră sau două după răsăritul soarelui și să-l reia la căderea nopții. îl anunțasem că voi reveni în acel moment.
în seara următoare era un timp minunat afară și am ieșit devreme ca să profit de el. Soarele nu dispăruse încă de tot în timp ce traversam un drum nepietruit, foarte apropiat de șanțul cel mare. Mi-am spus că aveam să-mi continui plimbarea timp de încă o jumătate de ceas; că-mi va trebui încă o jumătate de oră ca să mă întorc, ceea ce în total însemna un ceas, și că va fi vremea atunci să cobor pînă la cabina semnalizatorului meu.
înainte de a-mi continua drumul, am înaintat pe buza șanțu­lui și am aruncat automat o privire în fundul lui, aflîndu-mă în același loc ca în ziua în care dădusem cu ochii de el pentru prima dată. N-aș fi în stare să descriu freamătul ce mă cuprinse cînd dădui cu ochii, la intrarea în tunel, de-o arătare cu forme omenești, care avea mîna stingă în fața ochilor și care își mișca violent dreapta.
Groaza de nespus care pusese stăpînire pe mine a fost de scurtă durată ; într-o clipă mi-am și dat seama că apariția aceasta cu forme omenești era pur și simplu un om și că mai era un mic pîlc de oameni la cîțiva pași de el ; am avut impresia că repeta gestul pentru a mă arăta acestora din urmă. Semnalul roșu de avertizare nu se aprinsese încă. Dedesubt se ridicase un soi de mic cort, foarte scund, cu ajutorul cîtorva țăruși și al unei sape ; cortul nu părea mai mare decît un pat și îl vedeam pentru prima oară în acest loc.
Cu presimțirea irezistibilă a unui accident, cu teama trezită pe loc și amestecată cu ramușcarea de a fi pricina unei ireparabile nenorociri, fiindcă îl lăsasem singur pe cantonier la postul său, neglijînd să atrag atenția că i-ar trebui supravegheate gesturile și controlată munca, am coborît cît am putut de repede pe poteca în zigzag.
— Ce se întîmplă aici ? i-am întrebat pe cei care se aflau în locul acela.
— Semnalizatorul a fost ucis azi-dimineață.
— Cel care lucra în cabina asta ?
— Da, domnule.
— Cel pe care-l cunoșteam ?
— Dacă l-ați cunoscut, îl veți putea recunoaște, mi-a spus omul care a luat inițiativa să-mi răspundă la întrebări, descoperin-du-și capul în semn de reculegere pentru a ridica un colț al prelatei ce acoperea mortul. Nu s-a schimbat la față.
— O ! Cum... cum s-a întîmplat asta ? am întrebat, privind oamenii, pe rînd, în timp ce prelata îi cădea din nou pe obraz.
— A fost răsturnat de-o locomotivă, domnule. își cunoștea meseria ca nimeni altul. Dar rămăsese prea aproape de șine. S-a întâmplat exact în zorii zilei. Tocmai stinsese semnalul și era cu lampa în mînă. Cînd mașina a ieșit din tunel, omul era întors cu spatele la ea, și a fost brusc aruncat înainte. Băiețandrul ăsta con­ducea locomotiva, și tocmai ne arăta cum s-au petrecut lucrurile. Arată-i și dumnealui, Tom, cum s-a întîmplat.
Omul căruia i se adresa era îmbrăcat simplu, într-o haină în­chisă ; s-a postat din nou la intrarea tunelului și a spus :
— Am trecut de ultima cotitură a tunelului, domnule, cînd l-am observat la celălalt capăt, ca printr-un binoclu. N-am avut vreme să micșorez viteza și știam că e foarte prudent. Cum nu părea să dea atenție șuierului, am oprit în momentul cînd am ajuns și i-am strigat din răsputeri.
— Ce ai strigat ?
— Am spus : „Hei ! Dumneata de colo ! Atenție ! Atenție ! Pentru numele lui Dumnezeu, depărtează-te !"
Am tresărit.
— Ah ! Am trecut un moment greu, domnule. N-am încetat să strig. Am dus mîna stîngă în fața ochilor, să nu văd nimic, și pînă la sfîrșit i-am tot făcut semne cu cealaltă mînă. Dar n-a slujit la nimic.
N-aș vrea să prelungesc povestirea, insistînd în special asupra uneia sau alteia din împrejurările ciudate pe care le conține, dar în încheiere țin să subliniez o coincidență : strigătele conductorului reproduceau nu numai cuvintele pe care mi le-a repetat nefericitul cantonier, spunîndu-mi că-l obsedează, dar și fraza care mi-a părut (mie, nu lui, și numai în gînd) că ar corespunde gestului pe care-l mimase în fața mea.