- Cînd eram tînăr aveam o prietenă, începu să povestească Profesorul. Eu eram slab țîr, dar ea avea ceva proporții, chestie pentru care nici n-a durat prea mult relația noastră. Acum, după douăzeci și ceva de ani se întîmplă să ne întîlnim pe stradă. Ea a slăbit și arată trăznet, iar eu am făcut burtă. Din instinct, îmi trag burta pînă cînd trec de ea și îmi țin respirația, chestie care mă face să fiu încordat cînd o salut. Cred că mai mult rînjesc decît zîmbesc. Ca să vezi cum e viața...
- Știi cum scapi de burtă? întrebă Săndel.
- Nu. Cum? Adică am încercat niște regimuri, dar n-a mers.
- O sugi. Toți rîseră, mai puțin Micăle, care oricum nu înțelesese nimic. Schiță doar un zîmbet, așa, ca să fie în ton cu ceilalți.
- Micăle, dă-mi, te rog o bere, comandă Profesorul. Și să mă treci pe caiet. Micăle era singură, Bicuță plecase după marfă cu două sacoșe și încă nu se întorsese.
- La mine nu ține cu caietul, zise Micăle. Ori plătiți, ori așteptați să vină patronul. Și nu fac nicio abstracție, să fie clar, continuă ea privind spre ceilalți clienți. Nicio abstracție!
- Vrei să spui… na, că am și eu un lapsus. Cum îi zice dom’le? întrebă Dan a lu’ Nașu.
- Excepție, zise Profesorul. Vrea să spună că nu face excepție. Bine, Micăle, dar s-ar putea să vă pierdeți clenții, asta e politica în cîrciumă de cînd se știe ea, adică din ’93. Ar fi păcat să te certe Bicuță pentru o amărîtă de bere. Și tu de ce crezi că venim aici și nu mergem la Kent? Pentru caiet, surioară. Așa că poți face toate abstracțiile și adu berea aia, pînă nu vine Bicuță să-i spun povestea. Și să-l fac să sufere, că el e suflet sensibil.
- Apropos de suferință, zise Dan a lu’ Nașu, voi ați auzit de una, Suferința? A prins-o cu lucruri furate sub fuste, am văzut-o la televizor. Auzi, tu, să te cheme Suferința și să mai și furi…și pe urmă să suferi la pîrnaie. Asta dacă nu cumva s-o simți mai bine acolo, cu mîncare la nas și fără grija zilei de mîine.
- Nu mă miră, zise Poetul. Eu am auzit și de Educația, Constituția, Norvegia, Sughiț, Robinet. Dar pe băiatul Norvegiei știți cum îl cheamă? Hai, că dau o bere cui ghicește.
- Elan? îndrăzni Săndel. Moș Crăciun?
- Ei, aș! Îl cheamă Danemarc. Am văzut chiar certificatul de naștere.
- Hai să vă spun una, zise Săndel. Vine un amic de-al meu acu’ cîteva zile în oraș, că-i murise un unchi. Și a venit și cu nevastă-sa, ca să nu vină cu mîna goală. Nevastă-sa nu mai fusese pe aici de vreo cîțiva ani, așa că era tare interesată de oraș, mai ales de magazinele alea ieftine „38 – acum și în rate”. Cumpără ei coroana pentru mort, și cu ea în brațe, pornesc spre domiciliul decedatului. Și cum le-a ieșit în cale primul magazin, au și intrat în el, că la ei, la Sibiu, n-au mărfuri așa de ieftine. Și tot așa, le-a luat la rînd și au tot cumpărat șosete, costume, chiloți și alte furouri, pînă s-au trezit în fața ușii mortului doar cu niște sacoșe, dar fără coroană, pe care o uitaseră într-unul dintre magazine. S-au întors și au început să ia din nou la rînd, de data asta în sens invers, ca să-și recupereze coroana.
- Și au recuperat-o? întrebă Profesorul
- Da, au găsit-o. În fața magazinului cu pricina, deja se strînseseră cîțiva oameni care comentau. Vînzătoarea o pusese în vitrină, printre păpuși și alte jucării, așa că un copil a văzut-o și i-a cerut maică-si să-i cumpere „cercul cu floricele”.
- Cred că am să scriu un bestseller, zise Poetul, schimbînd subiectul discuției. Ar fi timpul să arăt ce pot. În definitiv, am și eu o vîrstă…
- Ce zice că scrie? întrebă Micăle, ea fiind cam fudulă de-o ureche.
- A zis că scrie facturi, îi răspunse Săndel, țipînd înspre barmaniță.
- Ah, da! Facturi..., răspunse gînditoare Micăle, ștergînd un pahar. Păi, cred că s-ar descurca bine, are talent. Eu mereu le greșesc cînd le scriu, bine că nu le citește nimeni.
- Auzi, Micăle, interveni Profesorul, de ce nu te duci tu la un doctor orelist, să te consulte? Poate îți dă un aparat auditiv. Sau poate, și mai bine, constată că ai doar dopuri în urechi. Că așa a pățit și maică-mea. Un medic i-a dat aparat auditiv, că nu mai auzea de-o ureche. După ce l-a purtat vreo cinci ani, s-a dus la alt medic, că tot nu auzea, și ăla i-a scos dopurile din urechi. Acum aude perfect. Poate scapi și tu la fel. Și ce zici că scrii, domnule? întrebă Profesorul, întorcîndu-se către Poet. Bestseller? Hai, lasă-ne! Nu vezi că nu mai cumpără nimeni cărți?
- O pun pe internet. Acolo am auzit că te citesc. Și te mai și comentează. Păi, nu e un lucru mișto să afli și părerea cititorilor?
- Și dacă te înjură și spun că ai scris o carte de căcat? Mai bine rămîi la poezie, măcar sîntem aici cîțiva care te ascultă și te apreciază. Asta e mare lucru, să știi. E mare lucru să apreciezi literatura, arta în general. Chiar și ambientul are un rol, altfel asculți versurile, chiar și proaste, nu e cazul lu’ matale, după cîteva pahare.
- Că veni vorba de ambient, zise Săndel. Soră-mea s-a dus astă vară, în vacanță, în Tunisia. Cu bărbatul și cu soacră-sa, care are aproape optzeci de ani și n-o poate lăsa singură acasă. Și printre alte excursii și plimbări, a cumpărat și două bilete la spa, care cică e un fel de masaj cu fițe, unul pentru ea, altul pentru soacră-sa, că era ziua ei, cică s-o răsfețe. Toate procedurile alea durează cam o oră, timp în care te masează cu ciocolată sau naiba știe ce alifii și îți pune muzică de ambient, un fel de manele de-ale lor, lounge sau chillout parcă îi zice. Păi, ce, au stat mai mult de un sfert de oră? Unde n-a început soacră-sa să țipe că se gîdilă, că să ia noroiul de pe ea că încă n-a murit, că ce muzică leșinată e aia, că nu mai suportă… Au mai plătit și o grămadă de bani, vreo douăzeci de dolari de căciulă, parcă. Și acum îi reproșează că i-a stricat sejurul și că de la masajul ăla o doare o fîsnă.
- Mie îmi povestea vară-mea, care e grefieră, da’ se recomandă la toți procuror, zise Dan a lu’ Nașu, că vine unul la ei, la trebonal, să lase o hîrtie, și după un sfert de oră se întoarce că și-a uitat nu știu ce, acolo, că are parizer…Au căutat toate femeile parizerul omului, ba au venit și cei de la pază, chiar și președintele, să vadă ce probleme are omul, cine i-a luat parizerul. Ca să se lămurească după vreo juma de oră că individul încerca să le spună că de fapt are pareză pe partea dreaptă și își uitase buletinul. Ce tîmpenie! Și mai fusese și învățător, cică.
- Eu, personal, nu prea mă dau în vînt după învățători, zise Săndel. Am avut parte de o învățătoare grasă, bătrînă, știrbă și urîtă. Mai avea și mustață. Și mai trăgea și pîrțuri în timpul orelor. Cel mai nasol era de opt martie, cînd trebuia să-i duc o felicitare și un cadou, de obicei un bibelou ieftin, pe care-l primea și mama cu o zi înainte. Atunci ne pupa pe fiecare cînd venea cu cadoul, mai puțin pe țigani, care oricum, nu-i aduceau nimic. Altfel, era bine, că de învățat știa să ne învețe, chiar și cu bătaia. O dată, nu mai știu ce prostie am făcut, că m-a ținut o juma de oră la perete, cu mîinile sus. După un timp îmi amorțeau mîinile și îmi cădeau, iar ea venea și-mi trăgea în cap cu echerul, ca să le țin ridicate. Norocul meu că eram în fundul clasei, lîngă cuier și cînd nu era atentă, mă agățam cu degetele de haine.
- Adică ai cam avut noroc de ghinion, zise Dan a lu’ Nașu. Pe mine mă trecea mereu să fac pipi în timpul orelor, că eram slab la vezica jubiliară și ceream voie să mă duc la veceu. Pe urmă, uitam să mai vin în clasă, traversam strada și îmi luam un pahar de sirop cu căpșuni. Era mai bun decît ăsta care se face acum. Sau poate că așa mi se părea mie, mă uitam cum scurge păhărelul ăla mic și apoi pune sifon peste el. Siropul era gros și întotdeauna rămînea pe pahar, cred că de aici și-a și făcut casă, din siropul pus deoparte. Ora următoare iar mă trecea, că doar băusem lichide, așa că iar mă învoiam. Că veni vorba, Micăle, adu un coniac, dar ai grijă să fie la semn. Hai dracu, noroc!