Iti scriu acum, desi e prea tarziu pentru saluturi, regrete, sau priviri. Ma uit in gol si vad ochii tai blanzi... Oare chiar esti acolo? Oare ma vezi acum, stand pe veranda si ascultand plansetul ploii? As vrea sa fie asa... Miroase a iarba proaspata. Imi amintesc cand fugeam pe ascuns de acasa ca sa te pot vedea. Ah ce fericire imi umplea inima!
De ce a trebuit sa te stingi asa? A fost ca si cum soarele ar fi apus pentru totdeauna. Cat mi-as dori sa te pot tine de mana, sa te privesc in ochi pentru o ultima oara, sa iti spun cat de mult te iubesc, sa iti zambesc cum zambeam candva, sa imi iau la revedere! Dar nu mai esti aici, nu mai esti... pot oare sa ajung la tine? Nu conteaza cum, doar spune-mi o cale! Ca un miraj, ca un vis ai aparut in viata mea si apoi ai disparut... la fel de repede ca o picatura de apa intr-un ocean. Dar stiu ca te vei intoarce.... nu-i asa? In picaturile de ploaie si in palele de vant. In ciripiturile pasarilor si in aerul pe care il respir. Parca in ropotul ploii aud mii de soapte... sau poate sunt doar suspinele inimii mele. Privesc din nou afara. Cerul plange cu lacrimi reci si grele... Mi-as dori sa ma pot contopi cu norii, sa fiu acolo sus, mai aproape de tine, apoi sa cad pe pamant, sa ma intorc din nou.
Nu vreau sa plec, caci tot ce ma inconjoara poarta o parte din tine. Dar nu vreau sa raman, caci stiu ca nu te vei intoarce.