sunt oglinzi care nu se văd
ilarie voronca

il fait toujours nuit quand je dors
paul eluard


O ușă de pământ s-a deschis în pământ și, printre lacrime în zăbrele, corpul tău străveziu s-a strecurat pe un scrânciob de lopeți și frânghii, spre aventura de lut, la ora când după un transparent ploaia ascundea soarele mai proaspăt ca în alte primăveri. Corpului tău mai străveziu decât inimile albastre ale prinților, cine-i grăbea până ieri pasul în fregată - de câte ori prin zi - spre grădina cu pansele în doliu, printre aripele elegantelor lalele sau prin chioșcul cu amurg al viei. Un pas ireal clatină balconul și se oprește la fereastra cămării, cu urări de bine rostite din privirea bună ca o amforă de hidromel, ca o pavană din mucegai.
Pentru fiecare potrivești ca o funtă cuvântul cel mai alb și pentru moarte nici unul. Þi-au țesut vinele sclerozate în brațele cât baghete magice cu ace și ți-au petrecut sub încheieturi esențe: dar vocea - aproape ți-am uitat-o, vorbeai totdeauna cu pedala surdinei - se golea precum o carafă de suferință și, în locul cuvintelor epuizate, mă urmăreai cu odăjdiile lacrimelor.
Bulgării primăverii s-au prăbușit, o plapumă te-a încuiat cu lacăt etern și-ai rămas amintire. Dar văzduhul tremură ca pleoapă și, din fiecare casă unde ai trimis o azimă, te mai urmăresc cu gâtlejurile uscate și-ți împletesc iederă, mulțămirile. Fruntea ta e azi mai frumoasă și sufletul mai mlădios sălășluiește și te sărută în fiecare gând al meu.
Ridic oblonul pentru liliecii de aur și amintirilor zvârlite ca mănuși uzate. Mă plimb printre voi cum prin maghernița cât o nucă a unui anticar; dar cum mă doare plăcut fiecare grăunte de praf! Câtă anarhie în rafturile uitate! Fiecare plic închide un alt, și nicăieri aceleași ierburi decolorate. Trec amintirile sau galerele de abanos? Dintre platoșele tâmplelor, un far orb le luminează cărarea și coloanele se împiedică de sicriul prăvălit la răspântia drumurilor. Amintire, igliță ce mărturisește întreaga broderie.

*

Primăvara, acest oxigen verde, deschide poarta anului. Numai o frontieră de neliniști și, printre clipele culcate pe spate, lunecă un evantai de umbre și se ascunde printre pomii în cavalcadă.
Fiecare frunză e o inimă presată la pieptul acestui echinox. Rândunicile sunt cavalerii eleganți ai unui ev fără blazon. Privighetorile și-au ascuns cântecele vinovate la subțioara ramurilor, după ce din aripi au primenit aerul și presimțirile. Prin pădurea de fragi mă ascund de pietrele întrebărilor, vâslaș cu inima un steag ciuruit. Acest mesteacăn în năframă albă mi-a fost prieten într-un vis pipăit cu vârful sufletului. Într-un vis cu daruri răvășite peste un prundiș albastru. Pădurea oficiază printre ogive o melopee din cădelnițe verzi cu eleganțe de menuet.
Umbrele flutură un fular de vis și beteală. Fiecare pagină de opium scrijelește un răboj în care ziua următoare va citi regretul unui peisaj absurd incendiat. Da! Prin gaura de ac a pupilei, câte serpentine nu trec, câtă purpură nu se țese. Primăvara, pentru stilul inimii, solecismele sunt iertate.
Prietenă Tăcere, te iubesc cu buzele noastre apropiate ca două țări pe hartă. Te cobor, mi te apropii ca o fântână cu cumpănă din care scot comori imponderabile margherite. Din arterele retezate în gând, voi stropi crinii fluizi oferiți în dar de logodnă. Îmi voi mistifica inima naufragiată după vitralii magice. Voi săruta părul tău ca o flacără de alge negre. Azi aerul e proaspăt ca la începutul lumii și lumina e nouă ca în ziua întâia.
Peste zăpezile visului, urma ți s-a pierdut ca și ghirlănzile unui flutur prin aer. Un izvor fără început, pentru care truda urcușului prin munții de onix sau cioburile trecutului sunt zadarnice.
Numai azi culorile steagului sunt din piersici, gazele și preludii. Când zefirul trece prin flaut grădinile cu păsări cochete, vilele primitoare apleacă reverența ușilor precum file de album.

*

Ora 24. Sub scaieții de magnezie ai stelelor, ecoul liniștii îndeasă câlți de păpădie în ureche. Din beciul cu beznă roșie al arterelor de rubin, sângele își răspunde cu țignalul sergenților. Acum fiecare piatră ascunde o emoție nelămurită și fiece emoție este soclul statuii tale de toate zilele pe care vântul și neînțelesul o poartă - cristal de eter - prin continente și suflete. Acum inima descrie un aritmogrif în toate senzurile căruia se ciocnesc tuberoze. Sub crengile de alun, cine se joacă cu inimi de porumbei cum s-ar juca cu nasturi? Un scripete nevăzut coboară urcă printre măruntaiele de catifea umedă și caută dunele tremurânde sub briza reveriei.