10 iulie 1990. Cursa Tarom a aterizat pe aeroportul Otopeni. Aveam emoții. Mă întorceam într-o țară liberă ce făcea, anevoie, pașii spre democrație. Primul taxi apărut m-a salvat de aglomerație, în drum spre apartamentul meu din Piața Unirii. Șoferul, amabil, mi-a oferit ziare pentru a mă delecta până ajungeam la destinație. Luni întregi după revoluție citisem articole publicate de presa orientală de limba română. Râdeam de năzbâtiile scrise în anunțuri, mai ales cele matrimoniale, deși mă durea să descopăr la românii mei atâta nebunie, ca să nu zic mai mult. Emoție mare în ușa apartamentului deschis, ca o îmbrățișare. Câte am trăit și în căsuța asta. Demult doream să mă mut, convinsă că tot răul de până atunci mi se trăgea de la cine știe ce spirit care bântuia a pagubă. Dar de fiecare dată mă întorceam tot la ea. După amiază aveam întâlnire cu fiicele mele. Fără să despachetez, îmi fac un duș și mă întind pe canapea. Cuibărită, rătăceam în trecut cu gândul la ele. Nu vor înțelege niciodată disperarea în care trăisem în lipsa lor. De multe ori avusesem ocazia să rămân în străinătate, dar aș fi absentat de la locul și data când destinul meu avea să ia alt curs. Viața este o provocare. Îmi luam zâmbetul și încrederea în Dumnezeu drept scut. În acea zi, săritoare și dornică de frumos, așteptam, din minut în minut, pe Elena, prietenă de peste 10 ani. Primise hotărârea de divorț. Proaspăt eliberată dintr-un mariaj nefericit, cunoscuse un bărbat, care își căuta sufletul pereche prin anunț matrimonial. Nu avea cui se confesa. M-a așteptat, nerăbdătoare, să-mi povestească picanteriile noii relații. Mă bucuram s-o revăd. În acele ceasuri de tristețe i-am deschis ușa, dornică s-o bucur, oferindu-i mici cadouri. Plăcerea revenirii acasă mi-a fost curmată de un telefon prin care eram anunțată că fiicele mele nu sunt în București și nu le pot vedea decât peste câteva zile, fiind plecate, fiecare, cu bunicii și tatăl lor în week-end. Dorind să rămân calmă, așa cum m-a îndemnat Grig, cu doar o zi în urmă, am pregătit cafele. Trecând peste durerea ce mă încerca, m-am decis să fac haz de necaz, picurând câte-o lacrimă în acordurile pianinei de care-mi fusese dor, visând la revederea fiicelor mele. Entuziasmată, Elena scoate dintr-o plasă câteva ziare și reviste, mândră de aspectul elegant al noilor publicații, total diferite de cele care apăruseră până în revoluție. Propun să le citim, amintindu-mi anunțurile hilare citite în Orient, care spilcuiau articole, cancanuri, din presa română de la București.
- Dragă, bărbații din ziua de azi sunt ceva de speriat. Nu vor decât sex. Nimic mai mult. Babalâcul ăsta pe care l-am cunoscut printr-o agenție matrimonială, mă plimbă de două luni cu o rablă de mașină, pleacă și vine când vrea. Habar n-are de greutățile mele.
- Eu cred că la vârsta asta ar trebui să primeze armonia sufletească, ajutorul material reciproc, sprijinul moral. Puținul pe care îl aveți, împărțit prietenește și cu dragoste ar fi ideal. Ai încercat o discuție, să-i explici ce aștepți, ce ai vrea să realizați împreună?
- Nu știu, Emma. Dacă îl vezi, zici că nimic nu se poate fără el, dar luat la bani mărunți nu face nici cât o ceapă degerată. Sunt tare tristă.
- Renunță. E simplu. Mai bine vai de unu decât de amândoi. Fiul tău e la vârsta la care trebuie să fii atentă. Vezi câte se pot întâmpla. În afară de asta, și nu e de neglijat, ești la vârsta la care timpul e foarte prețios. Nu te obligă nimeni să suporți indiferența lui.
- Speram să am și eu noroc, să găsesc un suflet. E grea singurătatea, mai ales la anii ăștia. Dar, așa o fi dat, să am parte de zbucium și la bătrânețe.
- Ce zbucium, soro, ce bătrânețe?! Arăți bine, înaltă, bine făcută, păr vopsit, bust generos. Parcă ești o prințesă egipteană. Hai să citim anunțurile matrimoniale apărute azi și fac pariu cu tine că în concediul meu de două săptămâni ne mărităm amândouă. Vorba aia: dacă într-o zi te simți inutil si deprimat, consolează-te cu gândul ca odată ai fost spermatozoidul cel mai rapid dintre toți. În timp ce Elena își ruja buzele (de parcă citind anunțul eram privite și dorea să arate cât mai atrăgătoare), citeam cu glas tare, anunț după anunț. Elena asculta atent și repeta: “ăsta pare interesant, bifează-l”, “ăsta e prea tânăr”. Ajung la un anunț interesant, caracteristic, parcă, acelei vremi de libertate deplină. Îmi dreg glasul și citesc: “Tânăr simpatic însoțesc doamne în scop serios”!
- Bingo! Până aici a fost greul. Draga mea, am găsit bibicu`, junele prim, capabil să ne fericească pe amândouă. Aici, scrie negru pe alb: “Tânăr simpatic însoțesc doamne în scop serios”.
- Þi-am spus eu, dragă! Ãștia nu mai sunt oameni normali, libertatea asta i-a transformat în animale, visează la sex în grup, sau cum se zice, la dracu. O fi vreunul scăpat de la balamuc, cine știe ce sechele are amărâtul asta și se visează pașă desfătat de femei. Auzi la el, însoțește doamne în scop serios. Te-apucă, dracu, și râsu` de unu singur. Habar n-au de sentimente, seriozitate. De iubire, nu se mai discută. Păcătosu` dracu!
- Ce-ai zice dacă spunându-i că suntem doar două doamne serioase, ne va ruga să revenim în număr mai mare?
- Lasă-l dracu de psihopat. Cine știe peste ce nebun mai dăm ? Asta ne mai lipsește acum. Nu merită să-l sunăm. Ãsta nu poate fi un om serios. Sună-l și te vei convinge. Vrând să-mi demonstreze matura ei gândire în materie de psihopați, îmi dictează numărul. Formez rar, repetând după ea, fiecare număr. “Când începi ceva, gândește-te și la sfârșit”, îmi spun, curajoasă.
- Fiți amabil, anunțul din ziar mai este valabil?
- Da, sigur că da, de ce întrebați?
- Suntem patru doamne și dorim să fim însoțite în scop serios. Ne însoțiți pe toate, în grup, două câte două, pe fiecare în parte? Cum procedați și ce comision încasați pentru serviciile dumneavoastră ?
- Ești nebună, fato! Ce întrebare e asta? Ha, ha! Până la urmă tot nebunia te scoate din impas. Sau, de ce nu, te aruncă, așa cum ne aruncă pe noi, acum! se agita Elena, îmbujorată toată și trăgând fumuri adânci din țigara ajunsă aproape la filtru.
- Doamnă scumpă, undeva e o greșeală. E amuzant ce spuneți dar, totuși, undeva este o greșeală, încerca să-și salveze situația necunoscutul de la telefon, râzând și el pe seama întrebării mele.
- O greșeală? Ce fel de greșeală? Eu am format corect numărul de telefon.
- Þi-am spus eu! E un laș, un impostor. Lasă-l dracu de neserios. Nu știe pe unde să scoată pisica, închide telefonul. Ne ia la mișto, tu nu vezi? spune Elena, prăbușindu-se în fotoliu, profund dezamăgită.
- Da, într-adevăr, numărul e corect. Și anunțul este corect. Greșeala este doar de tipar, se scuză individul.
- Greșeală de tipar, spuneți? Unde este această greșeală, stimate domn ? Nu mai înțeleg nimic.
- Eu însoțesc o singură doamnă în scop serios. Anunțul așa ar fi trebuit să apară: “Tânăr simpatic însoțesc doamnă în scop serios”. Nu sunt vinovat că litera “ă” a fost tipărită “e” și s-a creat această neînțelegere.
O privesc pe Elena ca și când era clonată în două exemplare și cu ea trei, și mă adresez, cu voce tare, micului grup imaginar:
- Dragi prietene, deziluzie totală. Litera “e” apărută dintr-o greșeală de tipar ne privează de plăcerea de a fi și noi însoțite de un tânăr simpatic.
- Care “ă” dragă, care “e” ? Uite aici ziarul, scrie clar! Unde trebuie schimbată litera? Întreabă, uluită Elena, fluturându-mi la nas ziarul buclucaș.
- Ce întâmplare nostimă! O singură literă, cum poate schimba destine. Ce greu ajungi la un gram de fericire. Chiar mă faceți curioasă, cum vă numiți, stimate domn?
- Tedi. Mă numesc Tedi. Un nume simplu, diminutiv de la Theodor. De cele mai multe ori ceea ce numim noi fericire e ceea ce nu cunoaștem. Cum vă numiți, doamnă? Mi-ar plăcea să discutăm pe marginea acestui subiect, dacă veți avea plăcerea, desigur.
- Numele meu este Emma. Emma cu doi “m” și ca răspuns la întrebare, pentru mine fericirea este o stare a sufletului, bucurie, plăcere, împăcare. Înțeleasă în acest sens, fericirea nu mai pare un ideal, nu mai este intangibilă. Ea depinde de fiecare din noi, există în noi înșine și tot în noi găsim și calea spre dobândirea ei.
- Aveți un nume rezonant și frumos. Intuiția îmi spune că am avea multe de povestit. Mi-ar plăcea să vă cunosc.
- Ce înțelegeți prin frumusețe, domnule Tedi?
- Frumos este ce se întâmplă chiar în aceste clipe. Dorința mea de a însoți o doamnă a coincis cu dorința dumneavoastră și a prietenelor de a fi însoțite. Și, după cum vedeți, această coincidență a determinat frumusețea.
- Dialogul cu dumneavoastră este o reală plăcere, domnule Tedi. Mă tem însă că veți fi dezamăgit când veți afla adevărul. Am glumit pe seama anunțului dumneavoastră. Nu suntem patru doamne, aici. Sunt doar eu cu prietena mea. Ne-a amuzat anunțul dat de dumneavoastră. Că s-a întâmplat să iasă altceva din motive de “greșeală de tipar”, așa a fost să fie. Oricum, sper că nu v-am deranjat prea mult, închei respirând ușurată că spusesem adevărul.
- Dimpotrivă. Chiar mi-a plăcut cum ați abordat problema. Îmi dați și mie numărul de telefon? Poate vom mai discuta și cu alte ocazii.
- Vă las numărul de telefon, cu o singură condiție. Mă veți suna numai în ziua în care doamna pe care sperați s-o însoțiți va răspunde anunțului dumneavoastră. În semn de prietenie, o să vă invit pe amândoi să bem o șampanie.
- Bine, Emma, voi respecta întocmai dorința ta. Te rog, dă-mi numărul tău. Fără a fi deranjată de trecerea bruscă la persoana întâi, îi dictez numărul, mecanic, cu o umbră de regret. Grăbindu-mă să închid telefonul, mi-am luat rămas bun, cu inima îndoită. Ce mare lucru ar fi fost dacă acceptam să mai vorbim și noi, uneori? Elena, ca trezită din somn, cerea lămuriri.
- Ai timp să crezi vrăjeala cu greșeala de tipar? Aiurea! Toți sunt o apă și-un pământ. Minciuni peste minciuni până te amețesc, ca apoi să se folosească de tine până își găsesc alta. Ai grijă să nu cazi în plasa lui. Îi cunosc eu pe matrimonialiștii ăștia. Doar nu odată am încercat anunțurile matrimoniale.
Promițând că nu mă voi face de rușine, îmi iau rămas bun de la Elena programând o nouă vizită, pe curând. Noaptea, în singurătatea mea obișnuită să-mi țină de urât, rătăceam cu dorul de fiicele mele, nerăbdătoare să le strâng la pieptul meu, părându-mi un veac până la revederea lor. Sosite din week-end, micuțele mele copile, au reușit să ajungă și la mine. Nu găsesc cuvinte pentru a descrie acele momente unice. Doar sufletul peticit de durere știa chinul prin care treceam pentru a reuși, într-un final, să strâng suficienți bani, să pot cumpăra acea casă mai încăpătoare în care să trăim liniștite. În cele două săptămâni de concediu, în care venisem numai pentru ele, mi-am întărit sufletul, răsfățându-le, iubindu-le, cum numai o mamă simte în durerea ei. Surprinzător, viza de plecare în Orient întârzia. După o lună de așteptare, într-o seară, în timp ce încercam să intru în apartament, aud telefonul sunând. Cine ar fi putut suna la ora aceea? Mă grăbesc să răspund.
- Bună seara, Emma. Tedi la telefon. Ai promis, într-o seară, o șampanie în cinstea mea și a doamnei pe care speram s-o întâlnesc.
- Tedi, ce plăcere! Abia am sosit din oraș așa că sunt pregătită de plecare. Unde vreți să ne întâlnim? Se pare că anunțurile matrimoniale funcționează.
- Te-ai trezit în vreo dimineață și ai simțit durerea pentru că nimeni nu are nevoie de tine, nimeni nu plânge după tine, nu își face griji, nu își amintește că exiști?
- Când ai astfel de stări este bine să te întinzi din nou pe pat și să încerci să te obișnuiești cu ideea. Astfel de stări avem fiecare dintre noi, dragul meu!
- Emma, preocupările mă țin legat de scaun, la birou. Nu am timp să ies, nu am reușit până acum să întâlnesc femeia despre care ți-am vorbit. Tu de ce ești singură, chiar și la această oră?
- Sunt o călătoare, albă, prin timp. Trăiesc cu speranța că, într-o bună zi, mă voi putea așeza undeva, într-un loc însorit, la umbra maturității mult râvnitului suflet pereche. Ca și tine, bântui prin existență. Rămân neînțeleasă, dar plec din locul unde nu pot prinde rădăcini. Tu, cu ce te ocupi ?
- Am pus viața pe birou, mă uit la ea cum trece și șterg de praf sute de dosare. Sunt un fel de șoarece de bibliotecă. Răscolesc milioanele de ani în căutarea adevărului despre apariția vieții. Tu vezi lumea, te bucuri de ea. Cred că ai atâtea să povestești despre formele și culorile întâmplărilor vieții spre deosebire de mine, condamnat printre hârțoage.
- Ceea ce fac este cortina între mine și viață, în spatele căreia mă odihnesc, respir. De-ai ști cât îmi doresc să pot rămâne într-un loc, dar nu oriunde, oricum.
- Ce poate fi mai frumos decât ceasul regăsirii plin de sărutări, dăruire, pasiune?
Despre pasiune, regăsiri pline de săruturi și dăruire am vorbit cu Tedi mai bine de trei luni, evitând, de fiecare dată, întâlnirile propuse, acceptând dialogul, doar ca să umplu ceasurile singurătății, în așteptarea plecării în contractele mele. Anunțată că în Orient voi pleca doar anul următor, am acceptat contractul cu renumitul Club C. S. din Balcani. Anul nou, m-a găsit departe de fiicele mele, de Tedi. Dar războiul din Golf ne-a obligat să revenim în România, la numai o lună de turneu. Nemulțumită de faptul că nu reușisem să-mi încasez onorariul de 1000 dolari prevăzut de contract, am ajuns acasă fără bani, cadouri, cum obișnuiam când mă întorceam din turnee. Ianuarie rece a trecut pe nesimțite și asta mulțumită lui Tedi, care, tot căutându-mă, a reușit să mă regăsească. Am reluat discuțiile despre tot ce ne lipsea, despre singurătatea noastră de neclintit și tot vorbind, aproape seară de seară, am traversat primăvara iar luna iulie ne-a prins nepregătiți pentru dragostea ce se strecurase în subconștientul nostru. Devenisem indispensabili, fără să știm nimic unul despre celalalt, decât numele și ceva din preocupările profesionale.
- Poți fi norocos într-o situație și ghinionist în alta. Nu mă plâng de soarta mea. Mă tem doar că îi pretind prea mult. Nu te poți considera înțelept, dacă nu te temi de soartă, îmi spune Tedi într-o seară, târzie, în dialogul care ne aducea, ca de obicei, echilibrul atât de căutat de amândoi.
- Ai dreptate. Mulți se plâng de întâmplările vieții și dau vina pe soartă. Alții, dacă sunt mulțumiți, își atribuie toate meritele ca și când soarta n-a avut nici un rol. Eu cred în destin.
- Nouă ne-a fost destinat, dintr-o greșeală de tipar, să ajungem acum să discutăm ? Tu ce crezi, Emma?
- Ai zis bine, să discutăm. Nu doresc altceva. Nu am timp și nici starea sufletească pentru mai mult. Nu sunt pregătită pentru astfel de încercări. Să spunem destin fără urmări. Mă tem că ai apărut într-un moment nepotrivit, prea devreme și prea târziu, în același timp. Sunt nevoită să aștept plecarea în străinătate și un telefon din partea ta, din când în când cu condiția să nu-mi ceri să ne întâlnim vreodată, este tot ce-mi pot dori, acum.
- Te așteaptă cineva, acolo, unde pleci? Nu te-am întrebat: ești căsătorită în străinătate și aici ai venit doar în vizită?
- Nu sunt căsătorită. Acolo, aici, nu vreau să aud de căsătorie. Pentru mine capitolul este demult încheiat. Uneori nu ne dăm seama ce mult înseamnă libertatea. Dacă știu că un lac este adânc ce rost are să mă arunc în el, când puterile m-au lăsat? E trecut de miezul nopții, te las să te odihnești. Somn ușor, spun speriată de sentimentele mele și închid telefonul, cu regret.
De ce cu regret? Mă întrebam, căutând variante pentru a scăpa de acest coșmar. Elena se amuza pe seama mea, fericită că datorită ei exista și în viața mea o ființă căreia îi păsa de mine.
- Cât mă bucur, Emma. În sfârșit, ai cunoscut un om deosebit. Poate ajută bunul Dumnezeu și rămâneți împreună. Și anunțurile matrimoniale sunt bune la ceva. Să nu mai râzi niciodată de șansa vieții. Pentru mulți, fiecare anunț matrimonial este o șansă. Tu ai râs de ea, dar uite…ea te răsplătește.
- Pe dracu! N-am cunoscut pe nimeni. Habar n-am cine e Tedi. Vorbim, aproape, în fiecare seară, e adevărat, dar nu ne-am întâlnit până acum.
- Și cine te oprește să te vezi cu el? Dă-i telefon și spune-i că și tu dorești să vă întâlniți. Ieșim, împreună, diseară.
- Cum să mă întâlnesc cu el când i-am impus să nu-mi ceară niciodată să ne întâlnim? Numai așa am acceptat să mă sune.
- Asta e nebunie curată. Și acum, ce faceți ? Doar nu v-a uitat Dumnezeu conectați la linia telefonică. Dă-i întâlnire. Fii tu cea care sparge gheața.
- N-are rost. Se apropie timpul plecării. Și ce dacă îmi place? Și ce dacă sunt conștientă că foarte greu aș mai putea întâlni pe cineva ca el? Asta-i viața, norocul meu.
- Eu nu înțeleg un lucru. De când te știu ai tânjit după un om ca Tedi și, acum, când l-ai întâlnit vrei să renunți la el. Gândește-te și la tine, la viața ta. Cât ai de gând să mai stai singură? Crezi că fetele îți vor înțelege vreodată sacrificiul? Aiurea! Fii femeie serioasă! Pentru copii, ești bună cât le dai. Când îți va fi greu, te vei trezi într-un azil de nebuni sau bătrâni, uitată acolo.
- Nu înțelegi că nu știu cine e acest bărbat? Nu l-am văzut, nu știu cum arată, ce vârstă are, nu știu nimic! Dacă mă sună, chiar în seara asta, îi spun că n-are rost să mai vorbim. Gata cu prostiile. Am treabă. Voi pleca în alt contract și-mi voi vedea de greutățile mele.
Seara, pentru a nu mai vorbi cu Tedi, decuplez telefonul. Cu ochii închiși, auzeam glasul lui disperat în încercarea de a mă găsi. Furioasă, cobor din pat, aprind lumina și cuplez telefonul. Mi se părea nedrept să nu avem o explicație. În fond, ce atâtea telefoane, atâtea discuții fără sens? Eram ca două năluci atârnate de viață. Ne spovedeam unul altuia, știind foarte bine că plecarea mea avea să pună capăt oricărui gând. La ce bun atâtea frământări? Sunetul telefonului m-a trezit din meditație. Deja mă durea capul.
- Ai fost plecată? Am sunat mai devreme și n-ai răspuns.
- De ce m-ai căutat? Ce s-a întâmplat?
- Nu mai suport situația aceasta. Este nedrept. Te iubesc nebunește. Te rog, Emma, acceptă să ne întâlnim. Am respectat întocmai rugămintea ta, dar nu merităm să ne chinuim, iartă-mi sinceritatea.
- Și eu te iubesc, Tedi. Cuvintele nu sunt de ajuns pentru a-mi exprima bucuria că exiști. Dumnezeu, de care ajunsesem să mă îndoiesc, în urma atâtor tristeți, te-a trimis să-mi mângâi sufletul. Câtă nevoie am de dragostea ta. Te caut de-o viață.
- Eu plâng de fericire. Te-am găsit, în sfârșit. Nimeni și nimic nu va reuși să ne despartă vreodată. Cum e viața! Ne știm de când lumea, deși nu ne-am văzut până acum, Emma…
- Ne vom vedea, Tedi. Chem un taxi. E trecut de ora unu noaptea. Nu contează, vin la tine la birou. Stau o jumătate de oră și plec. Te las să lucrezi și după amiază, după ce te odihnești, ne întâlnim, undeva, în oraș. Luăm masa, discutăm și aranjăm toate. Ești de acord?
- Da, sigur că da. Abia aștept să te văd. Știi unde e muzeul A. Hai, grăbește-te să ajungi.
În clipa aceea, ca un făcut, mi-a apărut în fața ochilor anunțul matrimonial pe care Tedi îl publicase în ziar. Mă trezesc întrebându-l cât de tânăr și simpatic este și …cum arată.
- De ce vrei să știi ce vârstă am și cum arăt ? Emma, nu-mi vine a crede! Tu îți faci astfel de probleme? De ce?
- Pentru că eu sunt urâtă. Dacă, văzându-mă, nu-ți mai plac? Poate e mai bine să lăsăm lucrurile așa.
- Cum adică ești urâtă? Tu ești iubirea mea. Te rog, nu-ți face probleme. Pentru mine ești cea mai frumoasă femeie. Îți voi povesti, pe scurt, o mică întâmplare la care aștept răspunsul tău. Vei vedea cât de îndreptățit sunt să te iubesc și să rămân lângă tine pentru totdeauna. Ascultă povestea. ’’ Într-un tren, un bărbat și o femeie se întâlnesc, având aceeași destinație. Noapte fiind, în compartimentul întunecat, așezați unul în fața celuilalt pe banchetele de lângă fereastră, au vorbit ore în șir. Ascultându-se cu atenție, s-au descoperit compatibili și mulțumeau destinului, care i-a ajutat să se întâlnească. Bărbatul jură credință femeii. Nu mai concepea viața fără ea. În zori, soarele, nemilos, își aruncă razele pe geamul prăfuit al ferestrei. Femeia căreia îi jurase credință era îngrozitor de urâtă. Șocat, înțelege că nu va putea rămâne lângă ea. O părăsește, lăsând-o singură pe peronul gării.’’ Te întreb, Emma. În locul lui, tu, cum ai fi procedat?
- Îl consider un laș. A jurat credință, trebuia să rămână lângă ea.
- Așa voi rămâne eu lângă tine, Emma. Gândim, simțim la fel. Suntem trup și suflet. Oricât de urâtă ai fi, pentru mine rămâi cea mai frumoasă femeie.
- M-ai convins. Vin la tine, așteaptă-mă.
Închid telefonul, fericită. Visam. Nu putea fi adevărat. Era prea frumos. Ardeam, ca o flacără. Emoționată, mă uit la ceas. Era ora două noaptea. Nu conta. Intru în baie, îmi retușez ușor machiajul. Doamne, de când nu mai trăisem astfel de clipe. Disperarea, singurătatea mă îngropaseră. Uitasem să mai fiu femeie. Ah, Elena, scumpa mea, prietena mea, ție îți datorez aceste clipe de fericire. Te scol eu frumușel din somn, să-ți spun ce miracol se va întâmpla în această noapte. Doar te-ai rugat să ajung la întâlnirea cu Tedi. Nu mă pot bucura de una singură. E ora două noaptea? E chiar romantic. Fredonând „Love story” formez numărul de telefon al prietenei mele.
- Alo, scumpa mea Elena?! Te-am sunat să-ți spun că Tedi mă așteaptă la muzeu. Am hotărât să ne vedem. După ora 18.00, diseară, te invit să luăm masa. Tu, eu și Tedi.
- Vorbești serios sau ai înnebunit la miezul nopții?
- Nu mă crezi? Te las, trebuie să chem un taxi și zbor. Somn ușor.
Închid, amuzată de mirarea Elenei. După mai mult de 10 apeluri la care nu-mi răspunsese nimeni, închid și formez numărul altei stații de taxi. Aceeași poveste. Hm! Tocmai când am întâlnit iubirea mult visată nu puteam ajunge la ea. Nu concepeam să nu plec la ora aceea. Înverșunată, formez iar numărul. Nici o șansă. Enervată, îl sun pentru prima oară la muzeu. Îi povestesc, pe scurt, tărășenia din care nu știam cum să ies. Calm, împăciuitor, încearcă să mă liniștească.
- Dacă îmi permiți și nu ți se pare deplasată rugămintea, lasă-mă să vin eu la tine. Pentru mine e mai ușor să ies în stradă la ora aceasta. Sper că nu te îndoiești de seriozitatea mea. Voi sta doar cât să bem o cafea. Am încă mult de lucru și voi reveni la birou.
Eram încurcată. Pentru mine, amintirea bruscă a anunțului matrimonial cât și faptul că nu reușisem să găsesc un taxi, erau semne clare. Providența încerca să-mi spună ceva. Decursese totul atât de frumos, dar intuiția sunase alarma în liniștea mea.
- Notează-ți, te rog, adresa. Te aștept.
Aprind luminile în toată casa. Muzica anilor ’68 răsuna în surdină, iar eu pluteam prin bucătărie, pregătind cafeaua. Așteptam cu înfrigurare. Nu doream nimic decât să-mi sprijin capul pe umărul lui. Sufletele noastre erau de mult îmbrățișate. Nici o altă atingere nu ar fi fost mai frumoasă. Era prima oară când mă împăcam cu destinul. Aveam dreptul la fericire deși demult nu mai credeam în ea. Soneria de la intrare m-a oprit din visare. Aprind lumina din hol. Tava cu ceșcuțele aștepta frumos aranjată. Îmi așez bluza în fața oglinzii din vestibul, trec mâinile peste părul ondulat și cu lacrimi de emoție deschid ușa, să-mi întâmpin iubirea mult așteptată. În fața mea, o arătare ciudată se contura în pata de întuneric din holul blocului. Încremenită și incapabilă să articulez vreun sunet, aud un glas sugrumat, bolborosind.
- M-ai mințit, Emma ! Dumnezeule! Emma, ce-ai făcut? M-ai mințit. Nu pot crede că mi-ai putut face așa ceva.
Îngrozită, gata să paralizez, mă sprijin de ușa larg deschisă, cu ochii ațintiți pe figura schimonosită din fața mea.. Aveam senzația că eram protagonista unui film de groază ce urma să sfârșească cu moartea mea în fața acelei arătări.
- Cu ce te-am mințit? repetam îngrozită.
- Ești frumoasă, Emma. Te-ai jucat cu încrederea mea! Doamne, de ce-mi faci asta?
- Bine ai venit! Lasă cuvintele la locul lor, Tedi. Au dreptul să se odihnească. Te rog, intră și ia loc. Răvășit, bărbatul intră, cu timiditate. Nu puteam crede ce mi se-ntâmpla. Așezat pe fotoliul din fața mea, își frângea mâinile în tăcere. Mă dureau privirile. Amuțisem, amândoi. Evitam să-i întâlnesc ochii mari, negri, superbi. Ardeau cu insistența lor. Salvarea mea a fost cafeaua. Scuzându-mă, ies din încăpere și intru în bucătărie. Amețită, speriată, mă așez pe un scaun. Mâinile îmi tremurau. Nu doream să-l jignesc, arătându-mă atât de speriată, deziluzionată. În surdină, ca o ironie a sorții, se auzea melodia cântată de Paul Anca , ”You are my destiny”. Apar cu tava, evitând să-l privesc. Tedi nu era omul care să nu înțeleagă asta.
- Emma, uită-te în ochii mei! Spune-mi sincer…ce va urma de acum? Jurămintele noastre, speranțele…
- Am așteptat atât să ne întâlnim. Important e că am reușit să facem marele pas, unul spre celălalt. De ce să nu continuăm?
Mințeam. Simțea că mă străduiam să fiu politicoasă. Știa că sufletul îmi era praf și pulbere dar spera. Doamne, ce ai putut face cu viața mea! Întind mâna și iau o ceșcuță. Cafeaua se răcise, dar nici asta nu mai conta. Era și amară.
- Îmi cer scuze, Tedi. cafeaua e amară. Am uitat să pun zahărul.
- Emma, ce poate fi mai amar ca acest moment ? Dacă îmi permiți, aș vrea să mă retrag. A trecut timpul, prietenul nostru! Timpul care leagă și dezleagă totul. Trebuie să plec la birou.
Ca un condamnat, Tedi se ridică și se îndreptă spre ușa de la intrare. Strivită, în urma lui, evitam să-i privesc spatele deformat. Îmi luam rămas bun de la marea iubire a vieții mele. Cu disperare, am închis ușa blestemând clipa în care m-am născut. După două zile, în care nu reușisem să-mi revin, primesc viza de plecare în Israel. Ca un făcut, primesc și ultimul telefon de la Tedi, care avea să mă urmărească, ca umbra lui, toată viața. “Dacă nu vei fi a mea, niciun bărbat să nu aibă parte de tine”… îmi spuse, cu simplitate, după ce îmi ură toate cele bune. Ãsta, da, blestem!