Iși desenase viața ca o linie, și aia tremurată. Își trăise anii cu o frică de neconceput pentru un echilibrist pe frânghie să nu alunece de pe sârmă. Alte comoții afective ar fi ingreunat rucsacul cu strictul necesar. Golul lor nu.
Pe linie poți să te dezimplici, aici încăpând și cer și pământ, iar infinitățile lor întâi stoarse și apoi toarse pe gradul zero al situațiilor – nici contur de demarcație măcar, iși scurseseră de mult conținutul unul într-altul. Nu știuse să fi putut vreodată să traseze măcar vizual hărți de ispășire teritorială. Ciudat, în tinerețe fusese un tip de formație enciclopedistă și pacifistă. Prima lui observație estetică asupra lumii îi revelase că zeii nu trebuie să lupte niciodată nici măcar împotriva necesității. În garsoniera asta strâmtă până și moartea putea să se trezească într-o zi umanizată dacă-i îmblânzeai intenția. Un subterfugiu ingineresc putea să o toarcă și împletească și pe ea odată cu firul vieții, doar-doar o deveni unul mai gros. Nu înțelesese domnule nimeni că moartea dozată din timp în fâșii subțiri e mai suportabilă, e dreptul la tragic. Să-și ia și ei hățuri.
Ce mult îi plăcuse tabloul cu pădurea; cum se trezea, dădea cu ochii de el și i se mai relaxau retinele (dădea senzația de adâncire a spațiului camerei asteia mici).
Facultatea de litere te decantează, tu nu extragi esențe, ele vin și iți șerpuiesc idee cu idee firimiturile prin păduri. Tu ești punctul, viața să-ți fie linia, răul e restul. O hartă de neexplorat, când omul vrea să-și admire obediența la limită. Dacă cineva i-ar fi lăsat drumul de firimituri ideatice dar ar fi luat tabloul cu pădurea, el n-ar fi putut să mai perceapă peretele la fel.
Dacă nici drumul ăsta pe care știi singur pașii nu e bun, cum să fie unul pe care ai putea să te rătăcești la fiecare cotitură? Apeși pe prezent, îl calci în picioare și lui îi ies toate măruntaiele cum îți iese când apeși pe pasta de dinți. De aceea trebuie să o storci câte puțin ca să-ți ajungă cât mai mult.
Nici in tinerețe nu alergase prea mult. Fosta lui soție când era mai tânără râdea încurajându-l de față cu alții, zicând că unii oameni se conservă. Câtă dreptate avusese, uite, nici riduri nu prea avea, nici palme prea bătătorite, în schimb nervii erau singurii care construiseră rețele. Să ai demnitatea lipsei oricărui viciu, spiritul să plutească mereu ca un balon legat cu ața, deasupra capetelor celorlalți. La un moment dat nici soția nu i l-a mai văzut și fiindcă balonul se umpluse uimitor de mult, iar aerul din el nu mai apucase să fie schimbat niciodată cu unul proaspăt, ea n-a mai suportat. Ea voia să respire aerul, nu să-l îngrămădească în balon, chiar dacă auzise și ea că cine merge pe sârmă nu poate să ducă decât propria lui greutate și ca să aibă echilibru, e bine să țină câte un balon în mâinile depărtate.
Un singur lucru nu-l știa: mergea pe sârma viețuirii lui dar nu văzuse că nu era suspendat. Pământul se așternuse dintotdeauna negru ca un neant.