27.01.2009



Războiul nostru și al lor

repostat pentru încadrare la proză



Lupta împotriva formelor fără fond a reprezentat un crez pentru mulți creatori. Azi însă, vorba unui comerciant, ambalajul cu dichis vinde căcăreaza drept mărgică din aur ! Asta mai treacă meargă, ei îi spun o afacere bună, dai nimic și obții infinit, adică profit maxim! Dar mărgica tot crește, devine bulgăr, tot din aur se-nțelege, apoi se mai umflă și devine tezaur care este depus în bancă drept garanție pentru alte marafeturi. Toate operațiunile au în spate documente semnate, ștampilate, autentificate! Și uite așa s-au umplut băncile de căcăreze și e normal să intre în faliment. Acum altă dandana, tot aceia care au garantat cu “valori inestimabile” țipă, dați-ne bani adevărați, ce, vreți să falimentăm și cu noi odată, tot mapamondul!!?
Și totuși a fost găsit un remediu practic!
O oarecare actriță din lume, la un post de televiziune, în direct, și-a suflat nasul într-un șervețel pe care l-a împachetat bine într-un ambalaj și la oferit spre vânzare numeroșilor săi fani, contribuind astfel la revitalizarea economiei mondiale, spunea ea.
N-aș fi pomenit acest exemplu, dacă, frumosul obicei n-ar fi fost preluat cu entuziasm și de alții.
Cu vreo treizeci de ani în urmă am fost “concentrat” la o unitate de transmisiuni din Buzău că tocmai începuse un război prin Orientul Apropiat.
Și atunci discuțiile erau aprinse. Într-una din zile, plutonul, în stare de alertă maximă, aștepta pe un platou din cazarmă, cu echipamentul militar pregătit să meargă într-o pădure, pe un poligon de instrucție. Alături, câteva autodube verzi, cu goniometre și stații de transmisie din al doilea război mondial, vândute de sovietici românilor ca tehnologie de ultimă oră.
Cum superiorii nu mai soseau, fuseseră și ei convocați undeva, după vreo două ore de așteptare când se epuizaseră în discuție toate subiectele fierbinți, unul dintre băieți, un craiovean a strigat la noi:
- Atențiune! Vă arăt ce n-ați mai văzut, cum se ține în aer moneda de trei lei!. Bineînțeles, nu l-a crezut nimeni. Probabil, nemulțumit că nu era luat în seamă, a plusat.
-Haideți în dormitor să vă demostrez!
Toată lumea a fost de accord mai ales că la adăpostul clădirii eram feriți de posibilii intruși deși aceștia se aflau pretutindeni, inclusiv printre noi.
Înăuntrul clădirii băieții nu mai erau preocupați să asiste la demonstrație. Câțiva scoseseră cărțile de joc dar olteanul nostru, un tip negricios, cu trăsături aspre la chip și un corp atletic, insista:
Uitați-vă, acuș, acuș, levitez Aaah, încep să zbor. Sta capră, în genunchi și în coate, cu fundul în sus, la 45 de grade.
Hai băăă, mai așteptăm mult ? au strigat câțiva, strânși deodată în jurul patului.
Când a tras una, o doamne, s-a stârnit un “fum” că fără masca de gaze nu se mai putea respira. Au “zburat” care încotro iar glumețul râdea în hohote!
Cineva a mers la geam, l-a deschis și a srecurat pritre dinți, “nesimțitule!”
Domnului profesor, că asta era în civilie, nici câ-i păsa. Sta turcește în pat strigând, “Hai, care face o tablă cu mine”. Nu i-a răspuns nimeni. Mă așteptam să înceapă o nouă discuție despre război când, cel mai mic și îndesat din pluton, un inginer vasluian, a scos pieptul înainte.
-Vă arăt eu cum se ține la respect dușmanul, am făcut armata pe graniță… !
Și-a lăsat echipamentul militar alături, s-a urcat tacticos în pat, a ocupat poziția de capră și-a “împușcat” după numai 30 de secunde, una, nu prea tare. Apoi s-a întețit răpăiala, parcă trăgea mitraliera în rafale scurte, pac-pac-pac, pac-pac-pac, pac-pac-pac, … A ținut așa vreo trei minute.
Vă închipuiți, a fost aplaudat pentru performanță.
L-o fi ros invidia pe cel mai stilat ins din pluton! Era din Cluj, avea părul blond roșcat, mâini de pianist.
-Vă fac și eu o demonstrație cum poate fi derutat dușmanul !
A urcat în pat adoptând, bineînțeles, poziția știută. Nu peste multă vreme s-a auzit un bâzâit subțire, pătrunzător. Sunetul era atât de insidios că unul din băieți, a început să dea din mâini.
- Fir-ai a dracului de viaspă! Și își ferea capul bâțâindu-l și lovindu-l cu palmele.
Până la urmă aproape toți câți erau pe-acolo, au pus echipamentul, care pe unde a găsit loc și-au luat poziția de capră. Astfel s-a încropit un cor pe mai multe voci mai ceva decât Corul Vânătorilor de Weber!
Ce timpuri ! Ce oameni! Culmea e că nu-mi amintesc nici-un nume, nici măcar al unuia care era secretar al C.C. U.T.C., gras, avea două rânduri de gușă, haios și inepuizabil în “concurs”.
-Bă fratele meu, mi s-a adresat, faci opinie separatăâă? Ia vină să cănți cu noi. și mă privea printre picioarele sale, având capul puțin într-o parte.
-Nu pot, mă așteaptă socru-meu, i-am promis că merg la țară să-l ajut la treabă.
-Aaa, la Pietroasele zici! Te iertăm dacă ne primești să-ți dăm o mânâ de ajutor. Are socru-tău vin? Am dat din cap.
-Uraa! au strigat băieții, și am plecat lăsându-i să se întreacă în vânturi că și acelea erau tot forme fără … fond! Și uite așa în seara aceea m-am trezit cu treizeci de inși la poartă, veniseră cu mai multe mașini. Au servit cartofi copți, migdale și vin pe săturate. Ce război, ce concentrare! Cântau cu socru-meu împreună, “Călugărul din vechiul schit”, “C-așa beu oamenii buni” și câte altele....Luna aceea de concentrare, cu programul între orele 7-15, a fost ca o vacanță pentru noi toți, ofițeri în rezervă.
Dar m-am luat cu vorba și-am uitat subiectul !
Recent, o persoană de mare audiență, într-o conferință publică, puncta, “cercetătorii sunt niște naivi, ei descoperă adevărul rareori pe când inventatorii construiesc aparatul și gata demonstrația”.
M-am tot gândit la această afirmație, la formele fără fond din tinerețe, de-acum și mi-a venit ideea !
Am sunat un prieten, rudă mai de departe cu soția, locuiește undeva într-un sat pe valea Buzăului. Tocmai îmi spusese că mai are doar puține lemne de foc.
Îl anunț prin telefon.
Am aranjat să-ți trimit un camion cu lemne. Vezi, nu cumva să le tai până vin eu la mata, am ceva de recuperat dintr-un buștean.
Apoi, la o săptămână, am mers pe valea Buzăului să iau niște brânză, „chestia” despre care glumisem la telefon.
Când am ajuns la nea Marin era în al noulea cer, mi-a mulțumit în fel și chip.
Mă nea Marine, mă minunez, nu ți-am spus să nu tai lemnele până vin eu, văd că le-ai retezat, spart și stivuit, numai bune de băgat în foc.
A dat norocul peste mine taică, am primit buștenii seara, pe întuneric și-a doua zi dimineață, nici nu se luminase bine, au venit trei zdrahoni trimiși de primărie să mă ajute, au zis că fac și ei o faptă creștinescă. Să-i fi văzut ce harnici au fost! Doar la sfârșit păreau cam triști, m-au întrebat dacă nu urmează să mai primesc și alte lemne.
Nea Marine, băieții ăia știau ei ce știau! Ce să le fac, au dat drumul la duhurile rele! Nu mirosea a nimic când le-au tăiat?
Ãăă....
Și uite așa am înțeles eu după 30 și ceva de ani că monitorizarea noastră în timp de război-criză economică, lupta antiterorism, e o formă cu fund, fond am vrut să zic.



Nicolae Aurelian Diaconescu