poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-02-07 | | În acea zi am fost la pescuit cu Ciment. Numai eu cu el. Ciment e un cîine recuperat de lîngă o betonieră, un maidanez dintre cei care știu să fie fideli și recunoscători chiar dacă arată ca dracu și nu au nici o identitate. Așadar eu cu el... Potriviți erau viemușii, pentru că era o zi rece și viermii rezistă bine la temperaturi joase.Îi pui în cîrlig, acolo unde o rîmă ar amorți din prima și dai de două trei ori și mai tîrziu, cînd îi iei în palmă, încă mai mișcă. Mare putere au viermii în trupul lor micuț și orb! Am prins trei clenuți pe care i-am aruncat înapoi în apă așteptînd peștele cel mare și mă tot uitam la mișcarea vioaie și continuă a viemilor în cutia pe care o țineam deschisă lîngă cioată. Păreau că dansează la nesfîrșit într-o gură neagră, deschisă rotund.... Hm, cum nu se mai satură gura aceea de înfulecat, cum stă ea mereu deschisă și nesătulă...Hm... Apărută de nicăieri o rață a rupt în cascade lumina vadului stîrnind cercuri și valuri mărunte....După un mic ritual și-a luat zborul fîlfîind sonor pe deasupra stufului... Rîul s-a liniștit treptat și pe apă a început să curgă cuvîntul apă. După o lungă indiferență și cîteva țigări stinse în nămolul de pe mal, pluta s-a scufundat brusc și adînc.S-a agățat unul de vreo trei kile și m-am străduit să îl scot afară cu pricepere dar nailonul s-a rupt și l-am văzut cum o ia de-a lungul rîului cu pluta și toată montura mea. Așa un sentiment de neputință și zădărnicie.... Pe durata travaliului, sau a drilului - cum spun pescarii vechi - am dat peste cutie și am răsturnat viermii “Ce ușor e să fii cretin, mi-am spus și cîte întîmplări te așteaptă...” Cu multă migală am adunat dansatorii în cutia lor, prilej să îi simt în podul palmei sau cum încearcă să treacă printre degetele unite...apoi mi-am strîns sculele și am pus cutia cu viermi în buzunar. Gîndul la ea era ca o funie care îmi tot trecea peste creier făcînd un șanț adînc.Apoi prezența ei ajunsese să îmi fie ca și cea a unei sticle de țuică. Era deajuns să i se ia dopul, să deschidă gura și se declanșa același miros tare și grețos, același discurs găunos, care te atrăgea irepresibil în mrejele lui pentru că lupta cu femeile se termină mereu - ca și lupta cu diavolul – în pat.. O prezență etilică și acaparatoare care își folosea mintea în întregime pentru a purta pe cei de lîngă ea ca pe niște păpușe pe ațe. Cu cît o prețuiai mai mult cu atît ajungeai de rîsul ei și ținta pedepselor draconice.Ea își cunoștea această putere și o folosea de cîte ori putea în numele iubirii pentru mine care era – de fapt - o altă formă de distracție cu ceilalți. Eram în punctul acela fragil și tăios în care nu mai puteam trăi fără ea și era insuportabilă viața cu ea. Ea rîdea de toate acestea și mergea înainte ca un cuțit în apă. O ceață joasă plutea pe deasupra rîului. Stuful înalt ascundea malurile. Cîte o pasăre mică bătea din aripi lovind frunzele, stîrnind sunetele toamnei. Simțeam că de aici încolo va fi mereu toamnă și... Dumnezeu și Recesiunea îmi aduseseră de curînd în preajmă foștii prieteni plecați prin țări străine care – îmbrăcați în hainele trădării – se întorceau ca dușmani. Viața mea devenise oarecum mai plină, dacă a umple ceva cu gunoi se chemă plin. Așadar printre ei și fosta mea iubită care acum revenise în țară pentru a se căsători cu un prieten comun care o pîndise și aici și acolo pînă i-a obținut favorurile. Departe, acolo...fără mine, fără posibilitatea de a-mi apăra iubirea....Hm...lumea... oamenii...peștii...viermii... Mergînd pe drumeagul care însoțea malul am fost ajuns din urmă de o căruță și am fost nevoit să intru în stuf ca să îi fac loc. Cînd a ajuns în dreptul meu căruțașul a oprit cu un „Hoooo...!!!” sonor calul și a întors spre mine o față îmbătrînită, nerasă, cu ochii acoperiți de umbra borului rotund al pălăriei „– Nu știi la ce oră trece astăzi moartea prin oraș?” m-a întrebat cu o voce răgușită. Nici nu am apucat bine să ridic din umeri, mirat și contrariat de așa întrebare că el a pornit mai departe pierzîndu-se după curbă, sub răchițile boltite. Ciment a fugit o vreme după el apoi s-a întors la mine ca pentru a-mi spune că nu era nu știu ce de capul lui... Am ajuns în drumul mare și după ce am așteptat o vreme am oprit o mașină de ocazie și am luat-o spre casă. Pe Ciment l-am lăsat în curtea Fabricii de Paine de la marginea orașului pentru că în seara aceea aveam treabă. Fosta mea iubită se mărita și m-a invitat și pe mine să îi fiu alături. Mi-am zis că o să mă duc... La început am trăit într-un glob de aur. Taina sporea iubirea și gesturile noastre nu mai continuau spre ceilalți ca și cele din icoane.Avea geniul prezenței. Simpla ei prezență inducea magia și transforma derizoriul în detaliu semnificativ. Pe atunci îi spuneam Regina Păpădiilor, a celor fragede și amare, primele flori ale primăverii... Apoi ea, cu ajutorul prietenilor a transformatglobul de aur într-un balon de săpun. S-au reflectat cu toții în el pînă cînd l-au spart...și în locul rămas au început să danseze cîțiva, apoi mai mulți, apoi tot mai mulți...Nevoia de altceva, curiozitatea de a căuta după ce ai găsit, atingerile, privirile, ieșirile, lumea multă, diversă...Diversitatea! Pînă la urmă unul singur...Altul... Erau toți acolo îmbrăcați scorțos, ca niște copii care se joacă de-a oamenii mari și ea...ea.... albă, albă ca zăpada de pe buzele cămilelor ce străbat întinsele deșerturi...Ea strălucea în mijlocul lor împărțind o față luminoasă care se spărgea în cioburi holografice. În curtea restaurantului, pe terasa din fața intrării era se răspîndea imaginea ei spartă într-o sută de invitați. Prins de solemnitatea și falsul adunării am simțit nevoia să îmi aranjez gulerul și mi-am dus mîna la gît ca să îmi dau seama că nu aveam pe mine decît același tricou kaki cu care am fost la pești. M-am calmat și mi-am zis că este încă prea devreme să intru printre ei ca să îmi prezint omagiile așa că m-am îndreptat spre un bar din apropiere. Într-o vreme am avut cu ea un proiect – trăiam pe atunci în globul de aur: să intrăm în fiecare bar, să mergem pe fiecare terasă din oraș și să ne sărutăm în public, să împrăștiem lumina noastră printre mesenii oropsiți. Am fost și La Pescarul, barul spre care mă îndreptam și acolo nimeni nu ne-a băgat în seamă. Pescarii sînt un fel de oameni.... Am tras cîteva beri, am ascultat cîteva povești despre ce și unde trage, cu ce se dă la morunaș și cu ce se prinde în acea săptămînă somnul și știuca, am schimbat ceva păreri cu oameni pe care nu părea că îi interesează altceva decît ceea ce se întîmplă la maximum zece pași și cînd am crezut eu că e vremea dansului m-am ridicat ca să fac o sută de pași. Ultimul lucru pe care vroiam să îl fac cu ea era să dansez...Așa mi s-a părut mie că... Avea geniul muzicii. Mințile îi stăteau la un loc cît stă un sunet în ureche sau cel mult cît stă o melodie în creier. Îmi plăcea că era ca apa. Mai rece la munte, mai caldă la mare, risipită în cascadele rîsului, întinsă leneș în clipele meditației, oglindind cerul în secundele de fericire, sucită în meandre la greu și rupînd malurile la furie...Oare de ce nu i-a fost deajuns iubirea mea? Cine să afle așa ceva?! Pe cine să intereseze așa ceva?!Ce e mai de preț decît...? Hm...Unde se oprește o apă? Am dansat cu ea învelit în faldurile rochiei albe în care mă adînceam ca în spuma unui val ce mă trăgea tot mai aproape, tot mai aproape...Legănarea armonioasă, atingerile cunoscute, capul plecat într-o parte, privirea caldă, dragă...Mătasea foșnea asemenea frunzelor tomnatice și voalurile se unduiau diafan, diademele fulgerau în așchii de lumină... Dantelele și parfumul mă cufundau în uitare și iertare și vîrtejul mă absorbea treptat făcîndu-mă să îmi potrivesc pașii tot mai aproape de ai ei astfel încît la un moment dat am simțit cum șoldul meu îi atinge ei mijlocul și în căldura creată acolo am văzut dintr-o dată pornind forfota viermilor pe care îi uitasem în cutia din buzunar. Gura neagră se deschisese și viermii urcau harnici pe mîinile nostre și sclipeau împreună cu bijuteriile ei, îi umpleau părul și îi mîncau rujul de pe buze, îi intrau in nări și îi brăzdau fruntea...Se cățărau pe colierul de la gît, urcau cu strădanii pe clavicule, îi brăzdau umerii goi, dădeau viață cerceilor care mișcau energic, descriau șuvițe tremurătoare pe părul savant coafat, se întreceau să acopere diadema de pe frunte.... Ca niște soldați imbatabili cucereau imaginea miresei și cînd i-am văzut sclipindu-i în ochi, am știut..., am știut..., am știut că eu sînt Pescarul. Am întrerupt dansul, am părăsit încăperea și m-am adîncit în noapte hotărît să mă întorc la locul în care am pescuit în acea dimineață. Mi-am luat bicicleta și am facut zece kilometri fără să ating pămîntul. Zburam urmat de Ciment pe care l-am luat de martor și tovarăș. Ajuns la rîu, încă gîfîind, am aruncat viermii și am auzit ropotul ca de ploaie al apei la căderea lor împrăștiată. Ultimul lucru pe care l-am simțit în acea zi - poate și primul - a fost cum întunericul se lovește de întuneric în locul în care a scăpat peștele cel mare. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate