Aerul fierbinte vibra. Lămpile, învelite în abajururi chinezești, erau agățate printre ramurile copacilor, și atrăgeau roiuri de gâze ale nopții, care alcătuiau un al doilea înveliș al luminilor, viu, mișcător. Frunzișul bogat era răvășit de câte o molcomă adiere de vânt ce flutura și rochiile lungi, de seară, ale femeilor. Căldura de peste zi se potolise și totul respira, ușurat, răcoarea binecuvântată a nopții de-abia începute. Lumea deja se adunase, dornică de petrecere. Siluete, îmbrăcate elegant, se prelingeau, în perechi sau în grupuri mici, petrecute de acordurile muzicii ce răzbeau estompat, încă neîndrăznind să preia controlul. Paharele cu diverse cocktailuri, de pe mesele presărate ici și acolo, începură să se golească iar veselia urca cu câte un grad, câștigând în dezinvoltură. Grijile erau uitate, ca și rolul pe care fiecare îl juca în timpul zilei. Acum era un armistițiu, în care toți se dizolvau, deopotrivă, egali, lăsându-se cuprinși de euforia nopții de vară. Totul era atât de viu. Totul pulsa. Irisuri se dilatau, buze se întindeau în zâmbete extatice, mâinile zăboveau o clipă mai mult pe umerii celor din jur, sau cuprinzând, cu îndrăzneală, talii care fremătau sub materialele subțiri. Adierile înfiorau și mai mult sufletele, chicote zglobii de râs izbucneau, iar ochii luceau, însetați de aventură.
În această feerie nocturnă, la adăpostul penumbrei și al agitației, totul devenea posibil, iar instinctele se trezeau la viață.
Venisem, oarecum, din plictiseală. Agitația de peste zi mă epuizase și simțeam nevoia să pășesc pe un tărâm mai încărcat de semnificații decât șirul sec al cifrelor, al catastifelor de afaceri, care-mi răpea zi după zi din viață. Ajunsesem să urăsc afacerile, cel puțin pe acelea făcute de la birou, agățat ore în șir de telefon, în timp ce aerul condiționat se lupta cu zăpușeala. Undeva, într-un cont, cifrele se adunau, mereu mai mari. La ce-mi folosesc cifrele acelea ? Am ajuns să am despre mine o părere cât se poate de rezervată. Mă cutremura viziunea care-și făcea loc, iar și iar în mintea mea, în care devenisem o mumie îmbălsămată de trecerea veacurilor, surprinsă exact așa cum m-a surprins clipa morții, la birou, cu telefonul la ureche. Zăceam, așa, înfășurat într-un giulgiu de pânze de păianjeni, uitat, abandonat, inutil. Undeva, pe o foaie aflată pe birou, în fața mea, e scrisă o cifră enormă.
Am zis că va veni ziua în care voi închide telefonul, mă voi ridica de la birou, voi păși spre ușă și mă voi întoarce din prag, aruncând o ultimă privire acelui sanctuar. Voi păși în lume, spre lumină, iar din acel moment cifra aceea din cont va începe să scadă.
Până atunci, am evadat temporar de acolo, căutând ceva de care să-mi agăț simțurile. Priveam fețele acelor oameni, cu figuri extaziate. Păreau niște păpuși de porțelan, cu zâmbetele, proiectate la planșeta unui inginer artist, încremenite pe chip. Partea proastă, deprimantă, a păpușilor de porțelan e că sunt goale pe dinăuntru. Nu fac decât să mimeze viața, iar extazul din privirile și atitudinea lor e unul încremenit, superficial, fără o cauză reală, fără un motiv anume.
Poate eram un judecător prea sever. Poate vedeam în toți oamenii aceia doar imaginea mea într-o crudă oglindă. Mă agățam de speranța că, venind aici, voi găsi ceva care să mă scoată din amorțeala simțurilor în care mă afundasem. Eram conștient că nu voi putea ieși din această amorțeală atâta vreme cât refuzam să cred că e posibil, dar peisajul acelor femei, care se perindau prin fața mea și care începuseră să îmbătrânească înainte de vreme, nu mă ajuta în strădania mea. Am ridicat paharul, dând peste cap întregul său conținut. Oare mă voi mulțumi să mă las abordat, din nou, de una din aceste arătări, să mă las târât într-un așternut străin, încercând să evit privirile hulpave care mă scormoneau și cupa unor buze străine care erau disperate să mă soarbă, poate sorbind, prin mine, un erzaț de senzație de viu. Îmi voi privi, oare, din nou, mâinile încleștate pe o pereche de sâni, care se bălăbăneau deasupra mea, într-un ritm hipnotic a cărui final, similar cu cel găsit pe fundul unui pahar, era o epuizare ce întrerupea temporar șirul unor gânduri morbide. Sau obsedate de material. Oricât mă străduiam să nu se afle ce fac, nu puteam să nu privesc bănuitor în jur, simțindu-mă vânat pentru bani. Cifra aceea din acel cont era cel mai mare secret al meu. Și cel mai mare blestem al meu.
Îmi doream, cu disperare, o scăpare din acest laț. Căutam un semn care să-mi amintească limpede că mai există, undeva, o lume capabilă să fascineze. Ceva care să mă smulgă și să întrerupă creșterea acelei cifre nenorocite, care îmi absorbea , puțin câte puțin, întreaga ființă.
Atunci te-am văzut, filtrată printre siluete anonime, care se încăpățânau să se interpună între privirea mea și tine. Parcă te ascundeau. Parcă mai păstrau, pentru încă o clipă, o taină prețioasă. Îți zăream trupul, unduindu-ți-se, înfășurat în rochia violet închis. Croiala rochiei nu era menită să-ți ascundă formele. Dimpotrivă, le învăluia, dezvăluindu-le, potențând grația fiecărei mișcări. Nu puteam să nu rămân hipnotizat de ceea ce vedeam. Dintr-o dată am simțit că în acel loc eram doar eu, tu, și-o masă amorfă anonimă, ca un fel de fundal. Am început să mă strecor prin zvârcoleala aceea de corpuri, ca printr-o junglă, croindu-mi drum către luminișul unde erai tu. Cu fiecare pas descopeream noi trăsături, detalii, care îți întregeau imaginea. Brațe dezgolite care se mișcau grațios, parcă știindu-se observate, admirate, capul care ți se legăna la capătul unui gât lung și fin, părul tău, prins într-o coafură elaborată, care strălucea discret, ba acoperind, ba descoperind urechile. Apoi ți-am auzit râsul, ca o cascadă de apă cristalină, revărsându-se zglobiu, ca o apă vie, în lume. Þi-am văzut buzele, ca o promisiune, mișcându-se cu încetinitorul, ca o chemare. Þi-am zărit ochii, ca două fântâni adânci. Mi-am auzit inima bătând ca un baros, rar, puternic, acoperind gălăgia petrecerii și chiar și muzica. Apoi privirile tale s-au întâlnit cu ale mele. Þi-am simțit tresărirea. Am sesizat ezitarea ta. Te-ai pierdut o clipă, văzându-mă pășind atât de hotărât. M-am oprit, la câțiva pași de tine.
Un moment, privirile noastre s-au înfruntat, adulmecându-se. Apoi am simțit cum bariera aceea invizibilă, dintre noi, dispare și am cale liberă. Te priveam în ochi, cu disperare, temându-mă că, dacă voi clipi, ai putea dispărea ca o nălucă. Probabil aveam o expresie ciudată pe chip, dar ți-am zărit zâmbetul apărând încet-încet pe chip, după doar o scurtă ezitare.
Am întins mâna, cerându-ți-o pe-a ta. Am simțit-o cum se ridică și poposește în palma mea întinsă. Am simțit-o pentru că încă te priveam în ochi. De-abia când am simțit atingerea mâinii tale, ca o realitate incontestabilă, am îndrăznit să clipesc. Urcându-ți mâna spre buzele mele, m-am lăsat cuprins de un suav parfum care-mi pătrundea adânc în ființă. Îți simțeam căldura palmei, tremurul ușor, auzeam chiar și ecoul îndepărtat al inimii tale care pompa sânge cu un tempo mai rapid. Chiar înainte de a-ți atinge degetele cu buzele, am închis ochii, copleșit de multitudinea de senzații suave, incredibil de persistente, care-mi descuiau sufletul, smulgând lacăt după lacăt, cu o ușurință care mă înfiora.
Cineva, o cunoștință comună, s-a conformat momentului și a rostit ceremonia unei prezentări oficiale. Nu-i auzeam cuvintele, dar reacția ta la ceva spus de acel om, m-a smuls din reverie, rupând, pentru o clipă, vraja. Þi-ai plecat privirile și o roșeață ți-a cuprins obrajii. Ce putea fi ? Am derulat filmul prezentării înapoi, căutând cheia acestui mister. Nu. Nu era acolo. Fusesem mult prea absorbit. Omul acela părea că-și încheiase rolul și s-a scuzat, pretextând c-a zărit un amic mai încolo. Orice-ar fi fost, nu conta !
Am rămas doar noi doi, unul în fața celuilalt. Încă îți țineam mâna în palma mea, iar tu nu făceai nici un gest ca s-o retragi. Încă priveai în pământ. Încă erai roșie în obraji. Îți vedeam pieptul săltând în ritmul unei respirații care avea ceva nefiresc, tulburat. Era un moment care trebuia depășit, chiar dacă eu aș fi dorit să se prelungească la infinit. Aveam nevoie de ajutor.
Atunci a început muzica.
Era un semnal că petrecerea începea cu adevărat și acordurile muzicii izbucniră cu forță, retezând și acoperind hărmălaia de voci, chicoteli și clinchete de pahare ciocnite. Melodia era una suavă, cu un aer exotic, tropical, potrivit cu această noapte de vară care-și intrase pe deplin în drepturi. Nici nu se putea mai bine.
Þi-am tras mâna, încet, ca un îndemn. Ai pășit, încuviințând, spre mine. Nu ne rostiserăm încă nici un cuvânt. Nu era nevoie. Vocea tânguitoare, într-un ritm lent, a unui saxofon, încuraja alunecarea mâinilor pe corpurile noastre. Brațul meu ți-a petrecut talia, înaintând tot timpul în contact cu pielea de sub rochia subțire. Celălalt braț te chema mai aproape și te-am simțit cufundându-te înspre ființa mea. Þi-am simțit brațele încolăcindu-mi gâtul, obrazul căutând reazemul umărului meu. Te-ai lipit, nonșalant, de mine. Îți simțeam căldura trecându-mi prin cămașă și sfârcurile sânilor tăi împungându-mi pieptul, plimbându-se pe el în ritmul muzicii. Luminile au fost reduse ca intensitate, facilitând alunecarea în senzualitatea unei lumi legănate. Dansam, plutind ireal, în timp ce trompete punctau discret contra alto-uri, iar o voce guturală revărsa peste ring versuri cântate despre iubiri pătimașe.
Mi-am afundat fața în părul tău, inspirând adânc mireasma ta, proaspătă și misterioasă. Trupurile noastre se mișcau firesc, unduindu-se leneș, abandonându-se muzicii și celuilalt. Mi-am plimbat, cuprins de fior, palma pe spatele tău, apăsându-te spre mine, strivindu-ți sânii, și ți-am simțit un suspin adânc. Apoi palma ta mi-a căutat ceafa și degetele tale au început să-mi mângâie, jucăuș, gâtul.
Nu știam cine ești. Asta îmi răscolea ființa. Atât de mult îmi dorisem să fiu smuls. Atât de mult te așteptasem. Iar tu, mi te deschideai atât de firesc. Totul, muzica, semiobscuritatea, fuseseră perfect orchestrate de o mână nevăzută, de parcă o soartă anume stătea să se împlinească. Þinându-te în brațe, îmi dădeam seama cât de însetat fusesem de momentul acesta. Te-am strâns și mai tare în brațe, pătimaș și ți-am simțit răsuflarea țâșnind, eliberată, prin gura ta, care se deschisese. Aș fi vrut să te privesc în ochi, dar nu voiam să schimb nimic din poziția trupurilor noastre. Simțeam că și tu dorești să prelungești cât mai mult clipa aceasta. Mi-am strecurat o sărutare printre buclele tale, în spatele urechii. M-ai strâns mai tare. Ai gemut.
E oare posibil ca două suflete să se găsească, atât de complet, într-o singură clipă ?
E oare doar o iluzie care se sprijină pe ceva, pe o lipsă, pe care-o percepi dureros în ființa ta ?
Nu ! Nu poate fi doar atât ! Totul s-a potrivit mult prea bine. E ca o ursită care și-a găsit, în sfârșit, spărtura prin stâncă și irumpe, năvalnic, eliberată, în realitate.
Eu și tu. Noi. Dansând. Unul în brațele celuilalt, ca și cum am face dragoste. E cel mai ușor lucru din lume să-mi imaginez că suntem doar noi doi, într-un loc tainic. Suntem singuri. Suntem undeva, într-un salon, unde cântă muzica dintr-o stație și niște boxe ascunse vederii. Pe un perete e un șemineu, în care arde un foc vesel. Luminile roșiatice ne învăluie corpurile goale, înlănțuite. Dansăm. Suntem cufundați unul în celălalt și avem tot timpul din lume. Fereastra imensă de la balcon e larg deschisă, lăsând adierea nopții să pătrundă în cameră.
Chiar în fața șemineului, în mijlocul salonului, e o imensă blană de urs alb pe jos. Tu respiri din ce în ce mai fierbinte și-ți simt trupul palpitând de dorință. Palmele tale mi se plimbă pe gât, pe spate, înfigându-și unghiile în pielea mea. Nu mai ai răbdare. Îmi simți bărbăția strivită între noi și gemi, dorindu-mă. Sunt atât de răscolit, încât nici eu nu mai rezist, oricât de divină ar fi această clipă. Așa că dansul se topește și te aștern ușor peste blana pusă special acolo. Te privesc o clipă, încântat de priveliștea ta. Stai acolo, așteptându-mă, învăluită de luminile roșiatice ale flăcărilor. Mă aplec, întinzându-mă alături de tine. Te mai privesc odată în ochi, zâmbindu-ți. Savurez dorința din ochii tăi și acest moment de împlinire. Când îți privesc buzele, le zăresc întredeschise, chemându-mă cu o chemare mută. Îți sprijini un braț de pieptul meu. Îți simt degetele încercând să mă apuce și să mă tragă spre tine. Nici eu, nici tu, nu mai vrem să mai așteptăm. Nu mai vrem să pierdem nici o clipă.
Nu ne-am spus nici un cuvânt. Nu știu cum te cheamă. Știu doar că ești tu și că am așteptat mult prea mult acest moment, pierdut în spatele unui birou stupid. Acum știu ce am așteptat. Așteptarea s-a încheiat.
Ne îngropăm buzele, unele în altele, topindu-le într-un sărut pătimaș. Mă tragi peste tine, acoperindu-te cu trupul meu. Știu că am cale liberă. Că mă aștepți, așa cum m-ai așteptat nopți la rând. Iubirea noastră, care până acum câteva clipe nici nu bănuiam că există, va năvăli, inundând viețile noastre, spălând totul și împlinind totul. Ne vom iubi acolo, pe blana aceea din fața șemineului, pentru prima oară, dar vom simți ca și cum iubirea asta a existat dintotdeauna în noi.
Voi ști exact ce-ți place, voi înțelege totul, fără a fi nevoie de cuvinte. Îți voi simți zvârcolirile, îți voi vedea trupul cuprins de spasme, lucind mirific, divin. Fiecare gest pe care îl vom face a fost scris de mult, dintotdeauna, și trupurile noastre nu fac decât să citească această partitură menită a se întâmpla.
Te simt tresărind. Degetele mele întâlnesc, din nou, țesătura fină a rochiei. Percep din nou muzica, ce nu a încetat niciodată să cânte. Simt respirația noastră sincronizată și legănarea corpurilor. Îți simt parfumul.
Dansăm.
Suntem pe ringul de dans improvizat, de la petrecerea din grădină, într-o noapte de vară. În jurul nostru, perechi alunecă în aceeași lume ireală. Ochi închiși, frunți ce se ating, buze care șoptesc cuvinte neauzite, picioare care pășesc, absente, în ritmul muzicii. Vocea interpretului învăluie, ocrotitor, totul, fiind călăuză tuturor în această lume efemeră.
Þi-ai ridicat capul. Þi-l sprijini de obrazul meu. Degetele tale îmi cuprind umărul și mă strâng ușor, complice, tainic. Oare am pătruns amândoi în acel vis?
Melodia se termină. Din jurul nostru se înalță aplauze. Te simt desprinzându-te de mine. Brațele tale încă nu-mi dau drumul. Se odihnesc încă pe brațele mele. Mă privești în ochi. Adânc. Tresar.
În adâncul ochilor tăi văd, oglindindu-se, flăcările unui șemineu.
Aud voci joviale lângă noi. Smulgându-ne. Răpindu-ne clipa.
- Bătrâne, vă cunoașteți ?
Privesc dezorientat către bărbatul de lângă noi. Are un zâmbet fermecător, lăbărțat pe toată fața. E euforic. Se vede c-a băut puțin. E un amic. Ne vedem destul de rar. Amicul unui amic, de fapt.
Te văd zâmbindu-i, brațele tale le abandonează pe ale mele ca să-l petreacă pe acel bărbat pe după talie. Mâinile lui se strecoară, familiar, pe după talia ta. Vă priviți o clipă. Vă zâmbiți. Eu sunt cam amețit. Am simțit cum îmi alunecă printre degete iubirea și acum stau și privesc, neajutorat.
- V-am privit în timp ce dansați. Vă potriviți. Mi-am dat seama ce norocos sunt c-am luat-o de soție. Nu știu ce m-aș face fără tine, dragă !
Zicând asta, bărbatul se apleacă spre tine, iar tu îi zâmbești fermecător și-ți întinzi gâtul. Buzele voastre se întâlnesc, chiar în fața privirilor mele disperate. Se topesc într-un sărut, destul de fugar, dar, incontestabil, pasional. Apoi vă strângeți și mai tare, zâmbiți și mă priviți. În ochii tăi nu mai e nici un șemineu. Nu mai e nimic.
Mă scuz și caut un pahar plin.
Mă retrag, sprijinindu-mă de scoarța unui copac de la marginea ringului de dans și privesc, absent, sorbind din pahar, perechile care dansează.