Istmul trecerii grele

Dragoș Vișan

Exprimare grea, exprimare-redută. Și tu, rândule, un șir al ideilor despre oameni. Dintr-un istm al lumii interioare care lipește de viitor ce s-a pierdut. Un caz urmează. Caz personal, rezervat chiar tăcerii. Și un pont muribunzilor de curozitate prin datele mele biografice. Pe care-i asigur: nu îmi tremură rândurile în contraziceri.
Un număr precar, la zaruri necâștigător, vor obține cu mine ascultătorii. Vânt depresionar din etuva sahariană nu voi goni înspre voi, neascultătorilor. Hai vântule de istm, bate puternic ! Umflă pânzele nautice ; nu o să vă sufle mobilurile activității. Am un stil diferit de a face vânt unora. Căci este probabil a-i pătrunde pe majoritatea dincolo de epidermă. Pe câțiva până-n pânzele albe. Urcarea unui nod în gâtul plin-ochi cu ce înfioară mai tare. Dansul sincopat de fiori. Uriași pași ai patrulării de bănuieli. Despre subiectul ales aici. Dar rezervele voastre, ca imputări, nu mă privesc. Se împletesc într-un cerc vicios, ajung printr-o poștă a redacției mele de gânduri deja scrise, care nu le întoarce decât prin fapte, nicidecum prin retractări.
Nimeni, până mai ieri, nu ieșea întreg și nu revenea schimbat pe la mine. Eu sunt ca ușile batante. Mulți caută acum localuri cu uși rabatabile. Fac zarvă, duhnesc, le miroase chiar lor. Eu aștept, ca de lemn. Ascult, vreau trecerea, pasajul de trupuri întregi. Nu mă strecor printre minele lor prefăcute. Mă mir cum de nu le fac implozie de atâtea stări nefirești acumulate când mă văd… Le par rupt la mijloc. Dau să treacă prin mine întregi. Nu-i las oricum, îi testez : oare cât, oare cum, oare de cine, oare după care când mi-e dat să intru și eu liber în intimul lor local, de vreme ce se cred cu un cap mai înalți sau mai bine înfipți. Or fi ei mai dinamici în propriile balamale și-n întortocheli ?!
Am dat greș într-o iubire frățească, două, nouă. Călcâiul mi s-a-nroșit nu o dată; mă durea că nu pot ține relația de prietenie prea mult; îmi ardeau călcâiele să nu fiu lăsat de-o parte, ca cercevelele și canaturile atunci când se schimbă gospodărește cu termopane totul, în afară de aerul stătut. Dar mie îmi place și-ntr-un local aerul curat. În consecință, m-am proțăpit de la un timp în intervalul dintre clădire și stradă – două uși batante ca la un pub de cow-boy. Să stau în istmul trecerii din ce știu spre ce intuiesc afară de mine. Observ, invit, dau destul timp și câmp de manevră… Iar dacă nu zic ”pe aici doar așa se trece”, atunci automat ripostez. Greu mi-am făcut călcâiele foarte rezistente. Au arcuri tari, scapăr pe ele. Sunt ca două tacuri concomitent folosite de mine cu adversarii, dar favorizează săriturile de maieștri ale prietenilor și prietenelor la greu încercați. Pun pietrele de la porticul strâmbelor altare camaraderești departe de mine. Să ricoșeze precum bilele de biliard în direcția găurilor negre ! Pentru că, anterior, neatent, le dădusem culori, un sonor prea țipătoare, prea sfârâitoare pentru un consens. Am spart zidul pietrelor debile, al deplângerii nefolositoare că ni se închid porțile drept în nas. Eu am inaugurat poarta mea. La bordeiul meu e un cu totul alt obicei.
Un om, un trup, o voce. Apoi pândesc gestul vizitatorului. Instinctual, trebuie să mă dau în părți. Simetria celor două uși îmi devine lege. Legea mea nu necesită încadrare, fixare la zid, nici zăvoare, lanțuri, sisteme de alarmă, etc. Legea tranzitului pe două părți încorporate la modul deschiderii cui trebuie, pe care le stăpânesc precum o ștachetă pusă excelsior. Nu mă las cutreierat decât de performeri. Sunt făcut cam pe dos, având o ușă batantă bine atârnată, ansamblată în poziția de sus, iar la cealaltă lucrez cu balamalele bine montate-n pământ. Prietenii nu vin pâș-pâș, ei se pot arunca și nepoftiți înspre mine.
Închipuiți-vă, numai atunci când cineva execută săritura leului poate să intre-n localul sau habitatul meu. De ce va depune atâta efort ? Îl privește. Vă întreb: cu ce drept țineți în pragul inimii mai mult la cineva ? Iar la alții, foarte puțin, iar la alții ba ? Se pare că răspunsurile nu justifică alegerile. Ne vine mai ușor să ne comportăm după afinități și preferințe. Ei, eu n-am preferații mei, îi selectez. Mai cred că de-aia nu-i bine de noi ; occidentalii de sorginte spartană procedau așa : își aruncau devreme copiii în viață ! De când nu prea se mai puiesc, a încetat și prin Vest practica paideică.
Legea mecanicii clasice n-a stabilit ce respingeri se pot genera dinspre ușile pub-ului pentru un bețiv alungat cu un șut, pentru scandal. Așa-i că nu dorește nici un fost tovarăș de pahar să-i deschidă poarta, că tot nu iese el ? S-au inventat exact pentru această spurcată situație de non-comunicare între semeni ușile batante în State. Fac parte din stilul lor arhitectonic de foști tâlhari ai Vestului sălbatic. Zbang… la aer rece scos, pe asfalt catapultat.
Eu ofer și găsesc mult mai indicate alte servicii. Nu le compar, simulând cinismul pe care nu-l am, cu aruncarea lenjeriilor din camerele hoteliere pe borta din zidul holului, pe acel tobogan metalic ce duce în jos, până la spălătorie.
Cu o parte (o ușă batantă) primesc mii de azvârliri neomenești. Cealaltă parte a mea trebuie să ignore legea interacțiunii acelor corpuri dinamizate la contactul cu fibrele mele ca de lemn plutitor, greu de prins.
Celui care nu intenționează să se-arunce de bună-voie prin spațiul meu, în trunchiul meu dublu – ca eroul basmului ce vrea să ajungă pe alt tărâm – îi voi face semne, dacă tot a apărut, să se răzgândească, să plece grabnic din fața mea. Îi zic : stai așa, nu intra, pentru că si(n)gur te expui și-ți faci probleme ! De pornești încet-încet să mă înclini din părți, vei depăși nepermis de insultător, pe sub canatul de sus, zona ce ți-am interzis-o. Vei ține din răsputeri cu mâinele tot mai ridicate ușița mea de sus înclinată înaintea ta. Concomitent, călcându-mă pe călcăiul de jos (pe balamaua mai tare reglată), vei tot apleca pășind partea batantă de jos. Cât mai spre orizontal, până când vei simți tactil că ți se înfundă. Balamaua inferioară a ușii batante neculcate (devenită doar un plan înclinat) nu vrea să se mai învârte făcându-ți pe plac. Ba o ia chiar înapoi, mărind planul înclinat când te saltă pe tine cocoțat ! Legea gravitației nu te ajută să culci orice lege, pe-a mea interioară, în unghi drept, să aplatizezi partea dreaptă din mine. Deși ea dăduse semne că s-ar lăsa călcată de orice bocanc. Ba mai mult, ca la săritura de pe trambulină, balamaua forțată de pasul tău necugetat te saltă brusc. Scapi din mâini ușa batantă pe care o înălțasei câte puțin. Norocul tău ar fi să nu o fi împins de la început și pe aceasta prea tare, dându-i brânci sau un pumn serios. Că atunci… aș avea de ce râde cu ușile batante până la urechile mele de lemn : dacă ai mâini mai lungi decât trebuie, ele însele te vor izbi în cap, dându-te înapoi de-a berbeleacul pe scări.
Așa m-am proiectat eu. Fiți și voi proprii voștri badigarzi și designeri !
Și o să fiu multora un nesuferit. Nici un cunoscut de-al meu nu va rămâne trândav, viclean, infatuat, ci din contra. Autodepășire totală. I-o impun. Spontan, va găsi ceea ce i se pretinde ca om. Dacă nu poate, să tacă, să plece-n alt local cu băuturi contrafăcute, cu mâncăruri mitocănești. De are tupeu de scandalagiu venit prin discotecă să se bată, să poftească, komm hier ! Năpustit în actualitatea mea. În structura mea duală batantă. Păi, mai bine îl făcea mă-sa cu două rânduri de picioare. Cu unul în plus, auxiliar să fie încornorat pe umerii fără cap. Tot berbece de străpuns uși batante interzise ar fi rămas… Avorton.
Omu-i proiect de carne și nervi, de imensă răbdare ce amortizează puterile adverse. Dar acceptă să fie străbătut de fiori la saltul ghepardului, ori leului prin savane sau peste stâncării. Mă întreb așadar : de ce oare omul înțelegător nu se comportă social precum istmul, îngustând actualul trafic de nătărăi ?! Traficanții să caute peștera lui Ali-Baba în deșert, nu între două golfuri sau două mări – cât presupune minimum un viu dialog !