poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-01-31 | |
Dalia își amintea cum în acea după amiază plecase să vadă pădurea de salcâmi de la Măgura. Era luna mai. Toată lumea știe când înfloresc salcâmii. Fu nevoită să-și amintească în detaliu însă, fiecare moment al excursiei. Își dorise doar câteva ore de relaxare. Avea nevoie ca frumusețea sălbatică a pădurii să-i invadeze sufletul predispus spre visare. Însă granița spre coșmar s-a dovedit a fi foarte fragilă. La patru fără zece o sunase Andi să-i propună această ieșire. Telefonul lui o luă prin surprindere.
-Ce zici, ieșim în după amiaza aceasta? -Unde? -Să luăm o gură de aer curat la Măgura. -De acord, la patru jumătate sunt acasă. -Pa, ne vedem acasă. S-au revăzut în hol. El ajunsese primul, încălzise mâncarea și o aștepta. Ea sună la ușă, îmbujorată și, după ce-a intrat, s-au sărutat îmbrățișându-se ca după o lungă despărțire. La cinci fără cinci au urcat în mașină și au pornit la Măgura. Totul decurgea firesc. Încălțați cu teniși noi, purtau pantaloni de trening și tricouri asemănătoare cu emblema Nescafe pe spate. Nu știa câți kilometri erau până acolo. Cinci, zece? N-avea importanță. Andi pusese un CD cu acorduri de chitară. Mașina rula ușor, cu viteză mică, pentru a savura din plin peisajul. După ce-au intrat în pădurea de salcâmi, la primul refugiu pe dreapta au oprit, au încuiat mașina și îmbrățișați, au început să se plimbe. I se părea că face lucrul cel mai firesc din lume. Să-și îmbrățișeze bărbatul după o zi de muncă, să-i atingă buzele, provocator și să retrăiască pasiunea nebună de la începutul relației lor. Salcâmii înfloriți erau demni de Grădina Edenului. Mireasma lor se răspândea în tot corpul. Și pielea căpăta o strălucire specială. Era suficient să-ți ciulești urechea pentru a prinde un zumzet universal. Parcă se auzeau mâinile lui Dumnezeu zidind Pământul. În acest amalgam de senzații, clipele puteau fi lungi cât Noaptea Polară. Au continuat să se plimbe pe marginea șoselei. Au continuat să privească cerul și să preamărească frumusețea zilei. Au mers alături, bucuroși, fără să-și numere pașii, privind nepăsători la traficul din zonă. Minut după minut, timpul se încolăcea ca un șarpe în jurul clepsidrei, spulberându-i nisipul. -Știai că ai ochi frumoși? o întrebă Andi. Alungiți, ca două frunze verzi... -Ochii mei nu sunt verzi, sunt căprui! îl potoli ea. Iubește-mă așa, cu ochii aceștia, dacă nu... În loc de răspuns, Andi o strânse în brațe și o învârti de câteva ori. Câte un șofer îi mai claxona răutăcios, făcându-le semn cu farurile. Lor nu le păsa. Ziua aceasta era teribil de frumoasă iar ei exultau. Trecuse mai bine de o oră când s-au hotărât să se întoarcă. -Știi, când eram copil, mâncam flori de salcâm până mă săturam! îi povesti Dalia. Sunt delicioase! continuă ea, mestecând o floare parfumată. -Ierbivoră convinsă, o șicană Andi. -Vegetariană, gentlemenule...uite, vezi, dacă privești cerul din unghiul acesta, parcă ai fi în mijlocul unor valuri de frunze și flori. Un adevărat vârtej. Pădurea are ceva magic în ea. E ca o materializare a idealului de frumusețe. Și pare că este veșnică. -Mie îmi inspiră groază cuvintele tale. Parcă redau scene apocaliptice. -Hai, nu fi rău.. -Valuri de flori care te înghit, continua Andi să o acapareze cu mâinile ca într-un film horror, vârtejuri cinetice, energii care coboară și urcă ... -Lasă, lasă... știi ce mi-a provocat o adevărată criză de spaimă in copilărie? -Spune-mi! -Primisem la premiu , în clasa a patra, o carte „Întrebări care își caută răspunsul”. Era în ea, un desen alb-negru, înfățișând Pământul văzut din univers. -Și ce te-a speriat așa tare? Nu știai de Univers? - Sub desen era notat cam așa ceva: „ Cu nava Pământ, prin hăurile cosmice” -Și? -Și atât! Nu-ți dai seama? În mintea mea de copil care suferea de insomnie, cuvintele acestea au fost o adevărată tortură ani la rând. Noaptea, când toți ai casei dormeau, eu vizualizam planeta noastră cum trece singură prin hăurile cosmice, cu noi toți în spate, și unii dintre noi habar n-aveau spre ce se îndreaptă și dormeau ca proștii. Eu mi-am refuzat somnul mult timp, până m-am îmbolnăvit de epuizare. -Tu știai spre ce se îndreaptă planeta? râse Andi. -Nu, aveam și eu zece ani, dar înțelegeam cât de mici și neînsemnați suntem. -Bănuiesc că acum ți-a trecut! -Poate, oricum am realizat la timp că nu am voie să mă gândesc la asta prea multă vreme, dacă vreau să-mi păstrez sănătatea mintală. -Înțeleaptă decizie! se maimuțări Andi. -Eu mă confesez și tu îți bați joc de mine! -Nu, iartă-mă, doar că eu nu am suferit de astfel de angoase și nu știu prea bine ce simțeai tu atunci..Ai spus cuiva mai mare despre asta? -Nu, eu nu aveam încredere în adulți. Îi vedeam niște copii mari și prostănaci. Și mincinoși, pe deasupra. -Dar părinții? -Dacă le spuneam părinților, mă luau cu Dumnezeu în sus, cu Dumnezeu în jos, o noțiune la fel de abstractă pentru mine. Știam dinainte replica lor. Așa că, m-am mulțumit să-mi caut singură răspunsurile. Și pe unele chiar le-am găsit. Și pe tine te-am găsit... -Ca răspuns la o dilemă? -Ca răspuns la visele mele premonitorii. -Ai avut și din astea? -Am avut unul chiar cu tine, în acest moment, când îmi creșteau aripi și te încolțeam...râse Dalia, învârtindu-se cu mâinile prin aer. Deodată se trezi ca dintr-un somn adânc: -Andi, hei Andi, nu aici ne-am lăsat mașina? întrebă nedumerită Dalia. Bărbatul privi înmărmurit. -Ba da! spuse el stins, în timp ce cristale de gheață îi coborau prin vene. Refăcură mental traseul și ajunseră la aceeași concluzie: -Mașina ne-a fost furată! Câteva minute au mers și la alte refugii. Nici urmă de mașină. -Sunăm la Poliție? întrebă Dalia neliniștită. -Sună tu, te rog! șopti stins Andi. După douăzeci de minute, mașina Poliției se afla lângă ei. Declarară în amănunt tot ce-au făcut la Măgura, orele cât mai exacte, au urcat alături de polițist și au cercetat toate refugiile posibile pe o rază de câțiva kilometri. Au coborât la fiecare, privind înspre vale. -O fi făcut cineva o glumă proastă și o fi răsturnat-o în râpă! Despre ce-ați discutat în această oră? îi întrebă polițistul. -Despre Dalai Lama și apa oxigenată! spuse Andi. Dalia făcu ochii mari. -Nu e nevoie să fiți ironic! spuse polițistul. Cum putea Andi să-i spună toate nimicurile despre care vorbise cu Dalia? Că mai mult s-au pupat și și-au promis o seară incendiară? -Nu sunt ironic, dar tocmai citeam despre levitația călugărilor tibetani și-i spuneam și soției mele. -Aveți dușmani? îl întrebă polițistul părând că nu auzise ultimul comentariu. -Noi? Nu! De ce s-avem dușmani? -C-așa are tot omul! spuse acesta nonșalant. Unii se răzbună în fel și chip pentru tot felul de fleacuri. Dumneavoastră de ce ați face excepție? -Păi n-avem dușmani pentru că nu ni i-am făcut. Dacă putem să facem bine cuiva, o facem, dacă nu, nu! spuse amărât Andi. -Asta nu-i suficient. Eu vă cred, dar nu-i o regulă. Nu știți proverbul: „Faci bine, auzi rău” ? -Nu îl știu! Sau l-am uitat! -Mergem la secție să dați o declarație în scris, spuse polițistul. -O plângere? -Exact! Să aveți buletinul la dumneavoastră! -Buletinul și actele mașinii erau în mașină, din păcate. Vă rog, să trecem pe acasă și să își ia soția mea buletinul. Polițistul fu de acord. Se urcară toți trei în mașină și părăsiră Edenul salcâmilor înfloriți cu sufletul strâns. Nu mai zâmbea nimeni. Degeaba soarele apunea după norii mici, tivindu-i cu aur și aerul parcă fusese stropit cu rouă din pletele zânelor, sufletele lor erau împietrite. Stânci prin care treceau curenți electrici de mare voltaj. Dacă suferința lor se putea materializa, ar fi făcut stocuri de energie pentru toată zona Moldovei. Dar așa, stăteau tăcuți, gândindu-se intens la problema apărută din senin. În zare se vedea orașul. Mașina rula cu 80 de kilometri la oră. La intrarea în oraș, polițistul încetini. -Nu stăm departe, spuse Andi. Opriră pe o străduță laterală. Dalia coborî din mașină și alergă cu gândul să-și ia buletinul cât mai repede. Trecând pe aleea cu gard viu își aruncă ochii din instinct, spre parcare, acolo unde, în mod normal își lăsau ei mașina. -Andi! strigă ea și o luă la fugă înapoi. -Andi, Andi! ciocăni în geam disperată. -Ce e? se îngrozi acesta văzând-o atât de agitată. -Mașina e în parcare! spuse Dalia dintr-o suflare. -Cum? -Cum ai auzit! Polițistul avu impresia că e la o farsă televizată și începu să zâmbească. -Cât alcool ați consumat astăzi? Întrebarea era adresată amândorura. -Eu nu beau! spuse Dalia perplexă. -Nici eu nu am băut. -O să mă conving singur! Mașina stătea în parcare, neatinsă. Polițistul îi spuse lui Andi să ridice capota. Motorul era rece. -Ei, drăcie! exclamă acesta. La secția de poliție au dat declarație și au suflat în fiolă pentru a-i convinge că nu sunt beți. Au fost întrebați dacă nu se droghează. Dalia simțea că nimeni nu o crede. Oricât ar fi încercat ea să-i convingă pe polițiști că s-a întâmplat un lucru ieșit din comun, asta ca să nu uzeze de cuvântul paranormal, aceștia o priveau cu suspiciune. Realitatea lor era ceva mai pământeană și nu avea nimic de-a face cu trăirile ei interioare. I se mai înîntâmplase ceva asemănător în copilărie. Era în primul an de școală și într-o zi frumoasă de mai rămăsese ultima în clasă. Învățătoarea ieși, întrebând-o dacă se descurcă singură. -Da, mă descurc! spuse Dalia hotărâtă. Casa ei nu era departe de școală. Mama a așteptat-o două ore, după care, alarmată, a venit la școală. A găsit-o în clasă, cu ochii roșii de plâns, stând cu capul pe bancă. -Ce-i cu tine? Ce ți s-a întâmplat? o întreba neliniștită. -Păi, pe unde să ies? Mi-a fost teamă să sar pe geam! -Cum să sari pe geam? Nu toată lumea iese pe ușă? Cine ți-a încuiat ușa? continuă mama ei, intrigată de situație. -Ușa a dispărut! După ce a plecat învățătoarea din clasă, ușa a intrat în perete. Degeaba am bătut cu pumnii în zid și am plâns că nu m-a auzit nimeni! începu fetița să povestească printre sughițuri. Bineînțeles că nu a crezut-o nimeni. A doua zi a urmat o ședință în cancelarie, cu părinții, învățătoarea și directorul școlii. S-a ajuns la concluzia că fetița a adormit cu capul pe bancă și a visat totul. Vinovați au ieșit părinții care nu au avut grijă ca Dalia să fi dormit suficient pentru vârsa ei. Bineînțeles că din acel moment, mama ei nu a mai scăpat-o din ochi iar ea nu a mai avut curajul să rămână singură în clasă. Fetița a simțit cum în sufletul ei s-a strecurat un grăunte special care prindea rădăcini puternice. Mai târziu avea să afle că se numea ură. O ură demnă de sufletul unui adult nu a unei fetițe inocente, împotriva celor care nu au crezut o iotă din toată povestea ei. -Eu nu mint, eu nu sunt mincinoasă! repeta cu lacrimi în ochi, Dalia. Fetița revedea scena. Își pusese penarul albastru în ghiozdan și se căznea să-și încheie fermoarul la hanorac. Îi răspunse învățătoarei la salut, apoi își concentră atenția asupra fermoarului. Cât trecuse până reușise să-l închidă, nu știa. Cert e că atunci când ridicase ghiozdanul și o porni către ușă, în față nu găsi decât un zid gol. Alb și gol. O clipă rămăsese descumpănită. În dreapta erau întinse planșele cu literele alfabetului, făcute de doamna învățătoare. În stânga era soba de teracotă care dădea o căldură atât de plăcută în zilele friguroase. Iar între ele, trebuia să fie ușa. Vopsită în verde, ușor zgâriată pe mijloc, cu o clanță ce se strica mai mereu și pe care tocmai o reparase un meșter, moș Toma. -Moș Toma, mai cântă-ne ca privighetoarea! îl rugau copiii. Rareori se lăsa înduplecat. Moș Toma avea vreo 50 de ani, numai. I se dăduse abuziv titlul de moș. Când avea chef, scotea din gâtlej niște triluri minunate. Dar asta se întâmpla rar pentru că bietul om avea și el necazurile lui. -Și voi, împielițaților, vreți mereu să vă cânt! Acum, Dalia pipăia peretele, neștiind ce să creadă. A bătut cu pumnii în zid, a plâns, a țipat până a obosit. În ultimă instanță, s-a așezat în banca ei, a doua de pe rândul din mijloc, și-a pus capul pe brațe și n-a mai vrut să privească spre perete. Lacrimile curgeau singure. În această poziție a găsit-o mama ei. -Eu nu mint! încercă să spună și acum. Imaginea fetiței din care ieșeau valuri de furie îi reveni în minte. Parcă auzea vocea unui pișpirel din ultima bancă ce încerca să-și bată joc de ea: -Dalia, Dalia Care spală balia! țopăia acesta în jurul ei, încercând să-i atragă antipatia colegilor. Dalia sări ca dintr-un resort și-l pocni drept în falcă: -Boule! zise ea scurt. Pișpirelul urlă ca din gură de șarpe. Dalia se scutură de această amintire neplăcută. Acum nu putea pocni pe nimeni. Înțelegea ridicolul situației și nu mai insistă în a se disculpa. Făcură o înțelegere cu polițistul. Cineva le jucase probabil, o farsă foarte bine pusă la punct. Ajunși acasă au respirat ușurați. S-au trântit pe canapeaua întinsă și cu ochii în tavan, ca două statui, nu spuneau nimic. Prin minte le treceau tot soiul de scenarii bizare care mai de care mai îndrăzneț. -Tu crezi în paranormal? zise Andi. -Eu cred în ceea ce văd! Mașina nu s-a teleportat singură în parcare. Dar e greu de crezut că cineva a adus-o, i-a răcit motorul și a parcat-o exact acolo unde era înainte de a ne urca în ea. -Atunci? -Noi la Măgura, am mers în mașina noastră, totuși. E clar asta. Cum a ajuns înapoi în parcare, e dilema. Orice am spune, toată lumea se gândește că are de-a face cu doi psihopați sau că ne drogăm. -Să păstrăm tăcerea? sugeră Andi. -Cred că e cel mai indicat lucru în acest caz. Vedem ce se mai întâmplă. Sper că nu se vor ține în lanț bizareriile. În acest caz îmi dau demisia. Þi-am povestit ce am pățit în clasa I ! -Recunosc că nu prea m-ai convins că era adevărat ce-mi spuneai. Părea mai mult o povestioară încropită de un copil cu imaginație. Poate sperai în ascuns să obții ceva favoruri sau să șantajezi cu acea poveste... -Nu voiam nimic. Realitatea mă îngrozea. Și eu nu voiam decât să-mi împart excesul de groază cu cineva. Mă rodea în interior îndoiala, era ca o forță ce-mi controla zilnic trăirile. Am luptat cu un dușman foarte puternic. -Care era acela? -Frica de a nu părea credibilă. Pericolul de a nu fi înțeleasă corect. Ceea ce s-a și întâmplat. -Mă gândeam că uneori copiii amestecă realitatea cu ficțiunea. Granițele dintre cele două nu sunt delimitate strict. Dar acum, sincer, sunt oripilat. Nu știu ce să cred. -Așa păreai și tu când le povesteai polițiștilor că mașina ta a plecat singură acasă. S-a săturat să ne vadă pupându-ne, și-a luat tălpășița și dusă a fost. Parcă eram la camera ascunsă. Și ei nu au crezut nimic. Am apărut ca doi caraghioși. -Circus Maximus vă invită să vedeți teleportări în direct... -Știi ce zic eu, Andi? -Ce? -Să repetăm aventura. Numai așa vom ști adevărul. -Ești sigură că mai vrei? -Foarte sigură. A doua zi lucrurile au intrat în normal. Timpul a curs la fel de banal. Au încercat să refacă traseul din ziua precedentă cam la aceleași ore. La cinci fără cinci au urcat în mașină și au plecat spre Măgura. Șoseaua curgea sub roțile mașinii, motorul torcea leneș și muzica de chitară le învăluia sufletul. Pădurea era tot acolo. Misterioasă și parfumată. Au abandonat mașina în același refugiu și au plecat să se plimbe. Zumzet de albine, cer senin și o mare de flori albe, dăruindu-se privirilor fugare. -Cred că ieri a fost o halucinație colectivă! zise Dalia. -Adică noi doi formăm un colectiv? -Azi prevăd că lucrurile vor fi mai prozaice. -Crezi? -Sunt sigură. Dintr-o creangă aplecată, Dalia rupse vârful plin de flori albe. S-au aventurat în pădure fără să piardă din ochi mașina. Stătea acolo cuminte, fără să dea semne că ar vrea s-o ia la goană. Privi ciorchinii de flori pe care-i ținea în mână. Străluceau într-o lumină albă și pufoasă. Erau ciudat de frumoși. -Nu vrei să-i guști? -De ce? -Sunt divini, spuse Dalia, cu glas cuminte. Când îi mesteci, parcă ai toată pădurea pe limbă. E o senzație stranie, de parcă te-ai transforma tu însuți în salcâm și... -Dă-mi unul... Începură amândoi să mănânce florile una câte una, alungând gărgărițele ce se ascundeau printre petalele albe și simțiră cum fuioare de lumină le invadau corpul, dându-le o senzație de beatitudine. Priveau în urmă mașina, învăluită într-o lumină albastră și știau că de data asta va rămâne acolo, așteptându-i. Dalia și Andi intrară adânc în pădure. Pașii lor nu făceau nici un zgomot. Erau ușori ca florile de salcâm. Parfumul răspândit în aer le făcea pielea să strălucească. În fața lor totul era luminat. Nu s-au mai uitat înapoi. Mâncau florile mici, în liniște, zâmbitori, în timp ce pădurea, în amurg își încuia în urma lor, cărările... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate