o fu mai odată ca niciodată înghețată crăcănată
un balaur verde prietenos, ce scotea aburi pe nări. Primăria îl angajase ca să încălzească locuințele sătenilor cu aburii săi calzi. Într-o zi, când încălzea o locuință, în loc de aburi a început să iasă fum din nările balaurului verde. S-a oprit din suflat, și s-a dus îngrijorat acasă. A doua zi s-a trezit și a trecut iar la muncă, uitând de fumul din ziua dinainte. Și cum a început să sufle, a ieșit foc roșu cu fum și a ars casa la care sufla. Din fericire, locuitorii casei erau plecați la arat și la plimbatul vacilor și la biserică să se roage bunului Dumnezeu, ca niște săteni buni și credincioși ce erau. Casa aceea arse până la temelii. Când văzu aceasta, balaurul se întristă și plecă înapoi în peștera lui, unde stătea singur și întristat. Peste o vreme primi o scrisoare de la săteni, care îi cereau să nu mai vină la ei în sat, și să plece cât mai departe. Când văzu asta, balaurul, care era blând la inimă, plânse cu lacrimi cât soarele și luna, își făcu traista cu necesitățile sale de balaur și plecă aiurea în depărtare.

Și cum mergea el așa, iată că întâlnește un om de paie, care se suise pe o casă, de teamă să nu-l mănânce vitele. El stătea acolo de câteva zile, și îi era foame și singurătate. Când îl văzu pe balaur se speriă și zise:
- Nene balaure, să nu sufli foc înspre mine, că mă fac cenușă și mă ia vântul și mă împrăștie peste șapte țări și șapte mări. Eu sunt doar un om singur și înfometat, cu teamă de vite.
Balaurul, văzând tristețea omului de paie, se gândi cum ar putea să-l ajute - apoi îi veni o idee - îi spuse omului:
- Dar poți să ai gospodăria ta, cu un gard rotund peste care nu pot vitele să treacă și să intre, și poți să trăiești din găini și legume.
Când auzi aceasta, omul de paie se bucură, dar se întristă din nou și zise:
- Dar dacă mă mănâncă vacile în timp ce construiesc gardul meu rotund?
Apoi balaurul cel bun și verde, ca să-l ajute zise:
- Voi merge în pădure și voi aduna surcele și voi face stâlpi și le voi îmbina și voi face gardul gospodăriei tale, apoi te voi pune acolo cu mâna mea, și voi aduce găini și semințe de legume și scule pentru săpat și îngrijit gospodăria. În mijlocul ei va fi o casă cu patru încăperi, iar în mijlocul casei va fi un puț de unde să poți scoate apă proaspătă.
Și așa și făcu. Omul de paie, când se văzu în casa lui nouă, cu lacrimi în ochi îi mulțumi balaurului și îi zise că asta era tot ce avea nevoie în viață.

Balaurul cel verde se bucură, dar își aminti de satul din care plecase, și de paguba făcută și se întristă iar, și iar incepu să meargă pe drumuri aiurea. Veni seara și el se culcă într-o pădure. În visul său veni un sfânt și zise:
- Eu sunt Gavril și am venit să-ți spun că Dumnezeu se bucură de fapta ta bună.
Dimineața următoare balaurul cel verde se trezi odihnit și porni iar la drum.

Și cum mergea el așa, întâlni o femeie făcută din pământ, care vroia aur și argint. Când femeia de pământ văzu balaurul așa de mare, îi ceru să îi sape după aur și argint, zicând că este tot ce are nevoie, și când îl va găsi nu va mai avea nevoie de nimic altceva. Apoi balaurul, fiind binevoitor, săpă și săpă, și în curând găsi mult mult aur și argint. Femeia făcută din pământ luă aurul și argintul, le puse într-o căruță și plecă departe de oameni, unde muri de singurătate. Când află asta, balaurul se întristă și merse mai departe pe drumul său aiurea.

Și cum mergea el așa, întâlni o femeie de apă. Femeia de apă iubea soarele și luna, dar îi era teamă de ele, fiindcă soarele o prefăcea în aburi și luna o prefăcea în gheață. Ea trăia într-un ulcior. Într-o zi, femeia de apă îi ceru balaurului să-i cânte un cântec la scripcă, deoarece apa sa era tulbure și cântecul frumos o limpezește. Apoi balaurul luă scripca și cânta cel mai frumos cântec, deși nu mai cântase până atunci. Femeia de apă se limpezi la loc și îi mulțumi balaurului.
Într-o zi o vacă trecu pe acolo și dărâmă ulciorul și femeia de apă muri. Când află asta, balaurul se întristă și merse mai departe pe drumul său aiurea.

Și cum mergea el așa, auzi o voce de nicăieri. Ea îi ghici necazul și ghici chiar și încotro se îndrepta. Balaurul întrebă:
- Dar unde ești, ca să te văd.
Apoi duhul se preschimbă într-un abur, ca să-l poată vedea balaurul. Omul din abur apoi îi zise o ghicitoare balaurului:
- Ghici ghicitoarea mea. Eu sunt sfânt cine sunt eu și-aduc vestea lui Dumnezeu.
Balaurul, amintindu-și de visul său, răspunse:
- Sfântul Gavril!
Omul de abur se bucură. Într-o zi a venit un frig cumplit, și omul de abur a murit de frig. Când află asta, balaurul se întristă și merse mai departe pe drumul său aiurea.

Și cum mergea el așa, întâlni un om de foc, care era cam stins. El stătea pe o claie de paie care se făcuse mică. Ca să-l ajute, balaurul adună paie, i le puse la picioare și suflă pe nări foc, ca să-l facă mare și puternic.
Însă într-o zi veni o ploaie cu vijelie și omul de foc se stinse. Când află de asta, balaurul se întristă foarte rău și se opri din drumul său într-o pădure întunecoasă. Acolo găsi niște ciuperci, și de foamea mare ace o avea, le mâncă. Un somn veni peste el și se întinse pe jos și visă.
În visul său, Sfântul Gavril veni și îi spuse:
- Iată hora lor din ceruri.
Apoi femeia de pământ și femeia de apă și omul de abur și omul de foc jucau hora de jur împrejurul gospodăriei cea rotundă a omului de paie, care acum era un copac vajnic cu rădăcini în pământ și crengi în cer, și stătea în mijlocul gospodăriei. Apoi se auzi vocea Sfântului Gavril, care zise:
Dumnezeu este bucuros pentru faptele tale bune și te va preschimba în om pentru faptele tale bune.
Apoi balaurul văzu o lumină puternică și se trezi. Acum era un voinic înalt, vânjos, cu plete și fruntea lată. El se întoarse în satul din care plecase, unde oamenii săi l-au primit cu iubire, căldură și bucurie.

Și-am încălecat pe-o șa op ș-așa ș-așa hopa diri diri da și gata povestea mea hai pa pa tra la la.